Moartea a murit prin moarte şi a devenit viaţă!

In mod paradoxal ne referim la moarte ca la ceva iminent in viata noastra, dar totusi aceasta nu exista. De ce? Pentru ca Domnul Hristos a primit-o cand a luat asupra sa greutatea pacatului, toata frica si neputinta umana (aducere aminte de rugaciunea din Gradina Ghetsimani) si moartea l-a insotit pe Domnul Hristos pana pe cruce unde a fost invinsa de propria actiune de a muri, caci cu moartea a murit si greutatea pacatului, s-a infrant puterea satanei, s-a resfintit intreg pamantul prin noua lege, intreg universul s-a supus mortii Domnului ca pe urma sa se bucure de haina invierii, si intreaga natura „canta” Creatorului Sau neincetat iar omul a iesit de sub blestemul si robia pacatului.

Este oare atunci moartea o cale de pierire totala? Nu! Moartea este viata, caci a adus la viata intreaga creatie la rostul ei cel dintai de dinainte de caderea lui Adam si Eva. De greutatea pacatului s-au izbavit oamenii prin moartea Domnului Hristos ca noi sa traim moartea ca pe o nadejde a Invierii celei vesnice si nu spre a ne cufunda in deznadejde. La Prohodul Maicii Domnului se canta: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Deci dupa patimile lui Hristos numim moartea nu moarte, ci adormire. Maica Domnului pentru noi a adormit, nu a murit. Fizic este cu trupul neinsufletita, dar vie permanent cu sufletul si cu rugaiunile ei. A adormi nu este sinonim cu a muri. Adormirea aici presupune si o sculare din somn, deci Inviere. Deci moartea este adormire care presupune nadejde in trezire spre viata vesnica.

In zilele noastre cea mai grava moarte este cea a constiintei, caci omul acela traieste haotic si in placeri trecatoare, dar bunul Dumnezeu rabda mult spre a vedea daca acela se trezeste si vine la Dansul. In fiecare adolescent departat de Dumnezeu vad o sete mare de cunoastere a lui Hristos, dar din teama de a se trezi vreo remuscare renunta la a cerceta si se multumeste cu tranchilizarea constiintei pentru mult timp, adica cu uitarea lui Hristos pana ce din nou aude un clopot de biserica, o slujba, un om vorbind de Dumnezeu, adica pana ce aude de fapt glasul lui Dumnezeu intransul care striga: „Vino la Mine! Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” Omul de azi are nevoie de un medicament pe care ceilalti uita sa il ofere (iubirea) si atunci inima se raceste…dar acest medicament, negresit fratii mei, il gasim cu totii la Dumnezeu, caci El nu priveste defectele noastre fizice, sufletesti si nici nu ne judeca dupa ele, ci priveste nevoia noastra de a ne implini iubind, ca moartea sa devina viata prin noi, prin fiecare! Amin

(Adrian)