Momentele frumoase din viaţa noastră merită împărtăşite cu o lume-ntreagă!
Sunt trăiri, sentimente, întâmplări , persoane care ne-au influenţat viaţa, care ne-au făcut să creştem, să credem, să iubim, să preţuim, care au dat naştere atâtor bucurii dar, care în decursul vieţii dispar, însă în amintirea lor rămâne dorul…
Citeam astăzi un articol al Pr. Stăniloae: „Ce este dorul?” şi un comentariu spunea aşa : …este mai mult decât iubire…, mulţi am spune că nu există nici un al sentiment mai presus de iubire, eu însă spun că e !
E dorul! Iubim, iubim persoane care ne iubesc , care ne sunt alături, care ne fac fericiţi, iubim lucruri, iubim tot ce ne fac să stăm bine, tot ceea ce ne dă bunăstare şi împlinire. Dorim trăiri, dorim sentimente, dorim persoane ,care deşi nu mai sunt, ele există, dorim chiar şi persoane care nu ne-au făcut fericiţi, care nu le-am înţeles, dar care au rămas în inimă, dorim întâmplări care încă nu s-au petrecut, persoane care incă n-am întâlnit, dorim sentimente care nu le-am trăit dar ştim că există, de aceea dorul e mai presus, pentru că dorul e credinţă, nădejde şi dragoste…
Tuturor ne este dor, sau, ar trebui să ne fie…
Mie mi-e dor de copilărie, de momentele în care eram atât de lipsită de griji încât dacă luăm vreo notă mică la şcoală era o tragedie, mi-e dor de profesorii care atunci mi se părea că „au ceva cu mine”, de jocurile pe uliţile satului, de zăpezile de altă dată… Mi-e dor de Crăciun, când ne pregăteam cu o săptămână înainte ce colindă o să cântăm, ce atmosferă frumoasă era şi ce frumos erau păstrate tradiţiile!
Mi-aduc aminte într-un an de anul nou, ştiţi că e obiceiul ca în dimineaţa de anul nou cei mici umblă cu semănatul iar cei mari cu ursul, capră sau se maschează în diferite animale, noi eram mai mărişori acum dar aveam o frică …şi s-a întâmplat să ne întâlnim la o casă cu o „gaşcă” în care erau toţi mascaţi, mamă, ce frică, ei făceau în glumă iar noi am început să ţipăm şi să o luăm la fugă cât ne ţinea picioarele, ştiu că după aceea când vedeam de departe mascaţi o luăm la fugă prin troiene ca nu cumva „să ne mănânce ursul”…
Mi-e dor de momentele în care mergeam cu oile pe câmp şi în loc să avem grijă de ele, noi adunam nuiele ca să construim, cică, o casă de nuele, adunam flori, jucam teatru, ce mai! ,eram” vedete”. Veneam de la şcoală şi în drum spre casa era o gradină mare care avea nişte mere foarte gustoase şi fiindcă aşa era vorba că stăpânul era rău , noi nu mergeam să cerem, le furam şi apoi de teamă fugeam , apoi după ce mâncam avem noi un loc în care ne opream ca să ne luăm rămas bun şi fiindcă ne era greu să ne despărţim ne aşezam jos pe câmp şi ne făceam temele… Ce momente frumoase!
Mi-e dor de părintele profesor de religie din liceu care în loc să ne predea ditai mai tratate de teologie ne lua pe fiecare în parte şi discuta cu noi pe teme care chiar şi cei ce nu aveau nici o treabă cu biserica aveau plăcere să rămână la ora de religie, mi-e dor de trăirea pe care am simţit-o în momentul în care am făcut prima spovedanie generală, ce senzaţie înălţătoare, parcă nu mai eram cu picioarele pe pământ! Mi-e dor de toţi părinţii care mi-au dat sfaturi, de biserica în care când am călcat prima dată am crezut că am ajuns în rai, mi-e dor de a merge în fiecare duminică la biserică , de cuvintele de învăţătură şi de glasul părintelui duhovnic…
Mi-e dor de bunica , care a fost şi va rămâne cea mai importantă persoană din viaţa mea, care m-a învăţat să iubesc prin felul în care mă proteja şi mă suportă atunci când mă supăram, uneori fără motiv, de vorbele , de mângâierile şi de îmbrăţişările ei înainte de culcare, şi acum visez că parcă stau în braţele ei plângând şi ea mă mângâie….
Mi-e dor de tine Doamne care mi-ai dat atâtea bucurii şi mi-ai alinat atâtea supărări, care mereu mă prinzi în braţe şi mă mângâi, iar eu uit mereu să-ţi spun că te iubesc… că eşti mai presus de toate dorurile mele!
Cu dor, în amintirea lor…:
Am învăţat să preţuiesc totul ca pe un dar,
Căci fiecare avem sădit în noi un har,
Un drum pe care urmează să-l descoperim
Un ideal la care tindem până murim.
Să preţuiesc am învăţat, clipele fericite
Care uneori erau atât de mult dorite,
Şi se simţeau cât de intens erau trăite
Dar, parcă dispăreau aşa pe nesimţite….
Spre-acele locuri am învăţat cum e să tind
Locuri ce-mi fac inima să se-nalţe,
Pe care le revăd mereu dormind
Şi care îmi redau mereu speranţe.
Chipurile pe care le simt mereu atât de-aproape,
Am învăţat să le doresc
Căci deşi ele sunt aşa departe,
Cu toată inima eu le iubesc!
Am învăţat să preţuiesc tot ce mă leagă de copilărie
Căci simt un foc ce arde ca o amintire pururi vie.
Un stâlp la temelia mea sunt toţi cei ce m-au călăuzit
Ei sunt sprijinul meu până la sfârşit.
Să preţuiesc am învăţat căsuţa mea cea dragă
Astfel cu dor merg înainte
Purtând în inimă mereu
Acel colţişor de ţară, ce va fi pururi al meu!…
Vouă de cine vă este dor, ce trăiri , ce sentimente v-au rămas în suflet pentru toată viaţa? Cred că momentele frumoase din viaţa noastră merită împărtăşite cu o lume-ntreagă!….
(Elena)
Claudiu Balan
octombrie 7, 2011 @ 8:16 am
Salut Elena,
Si eu mi-aduc aminte cu nostalgie mirosul diminetilor de la tara… mirosul campului si linistea lui. Mi-aduc aminte cum imi tresarea inima de nerabdare la fiecare motor de masina pe care-l auzeam pe ulita, in timp ce o asteptam pe mama, Mi-era asa dor de ea. Odata, cand m-am intors de la tara am inceput sa plang de bucurie cand am vazut-o.
Mi-aduc aminte cu mare bucurie de momentele pe care le-am petrecut cu cel mai bun prieten al meu, cu Bogdan. Era nedespartiti, mergeam peste tot impreuna, si ne cunosteam mai bine decat ne stiau mamele noastre. Au fost anii liceului… ani cand totul ni se parea posibil, visele era acasa la ele in mintea noastra.
Daca stau si ma gandesc bine toate amintirile placute pe care le am sunt legate de prieteni si familie, mai mult decat de locuri.
Albinuta
octombrie 7, 2011 @ 10:31 am
Doamne ajuta foarte frumos articol cat despre amintiri sunt asa de multe incat nu stiu despre ce sa spun ,cred ca mi-e dor de perioada copilariei unde nu stiam prea multe despre viata unde incercam sa visez la ce voi face cand voi fii mare ….
Mi-e dor de bunici , de vacantele petrecute la ei si de multele vorbe intelepte invatate de acolo,mi-e dor de multe alte persoane care de-a lungul timpului au fost alaturi de mine ,mi-e dor de mine ,de persoana increzatoare si plina de viata ,privind in urma i-mi dau seama ca nu a mai ramas aproape nimic din aceasta
Lilii
octombrie 8, 2011 @ 5:36 pm
„de persoana increzatoare si plina de viata ,privind in urma i-mi dau seama ca nu a mai ramas aproape nimic din aceasta”-Permite-mi te rog,Albinuta,sa cred ca a ramas ceva din acea persoana increzatoare si plina de viata in sufletul tau,chiar daca..acea „tu” care erai candva a fost acoperita de dezamagiri,de suferinte,de durere,de deziluzii..dar a ramas.Eu cred ca oamenii nu se schimba de fapt,doar ca in cazurile fericite,anumite persoane,anumite intamplari reusesc sa scoata din noi ceea ce este mai frumos,mai pur,mai deosebit si atunci spunem ca ne-am schimbat in bine.Alteori,in cazurile nefericite,dezamagirile si suferinta ne acopera mare parte din personalitatea noastra,dar ea nu dispare pentru ca este in noi,este acel „noi” …ne defineste,cu ea ne-am nascut,doar ca uneori uitam de ea…uneori ne pierdem pe noi insine…si ne trebuie timp ca sa ne redescoperim,ca sa redescoperim partile frumoase ale sufletului nostru.Cred ca acea redescoperire este o calatorie catre noi insine si cred ca intr-un moment sau altul toti facem acea calatorie.
Ludmila Doina
octombrie 9, 2011 @ 10:06 am
S-A INTAMPLAT DEMULT…
S-a intamplat demult…
Eram copil, si stand la margine de crang,
priveam in zare…
Purtam in mine dor de departare,
si-n fire setea de Nemarginire.
Si, copil fiind, priveam,
priveam in zare, fara stire.
Dar cum puteam sa stiu atunci,
care si cate fi-vor cararile,
si cat voi cuceri din ce e Nesfarsit?
Nu, nu-mi stiam cararile,
nici cat apoi am cucerit.
Si au fost multe, si m-au dus
spre rasarit si spre apus,
spre Rai si iad, si ma tin tare
sa nu cad. Dar ma tin eu?
Ma tine-n palma Dumnezeu;
palma pe care aproape ca o pot vedea.
Si merg inainte. Merg inainte pe calea mea.
Ispitele sunt grele, si incercarile la fel,
insa imi da putere si ma pazeste EL.
…………………………..
Eram copil, purtand in mine
dor de departare,
si-n fire setea de Nemarginire.
Dar ce stiam pe-atunci?
Acuma stiu ca-s pe Carare,
si port in mine dor de Departare,
si setea de Nemarginire,
o port in fire.
Urcusul e din ce in ce mai greu,
Cararea mai ingusta. Dar nu ma tem,
caci sunt cu Dumnezeu.
Si asta nu e oare, tot ce-i mai mult,
ce-n viata sa, poate sa aiba cineva?
Dar Doamne, te rog iarta,
ca tot megand-nainte pe calea mea,
sunt uneori cuminte, si alteori asa-si-asa.
Insa te rog, Tu, Doamne, mi-adu aminte
ca zi de zi gresesc, si-n fiecare zi
sa-mi plang greseala cea stiuta.
Sa plang, sa plang, sa plang.
………………………..
Si uneori chiar deznadajduiesc.
Dar simt Iubirea Ta,
Iubire muta. Si merg inainte.
Merg inainte nestiuta.
Albinuta
octombrie 9, 2011 @ 12:33 pm
Doamne ajuta ,Lilii multumesc pentru frumoasele cuvinte,gandindu-ma mai bine cred ca ai dreptate .
gabi
octombrie 9, 2011 @ 9:33 pm
Mi-e dor de zilele de vara,
De noptile cu luna plina,
De cerul pur si plin de stele,
De-o raza sfanta de lumina.
De ziua calda si senina,
De soarele stralucitor,
Mi-e dor si as vrea din nou sa vina
Un pescarus cu-al sau lin zbor.
Pe-o stanca de pe malul marii
As vrea sa stau si sa privesc
Departe cum apune luna
Si zorile cum se ivesc.
Si cum Luceafarul dispare
De pe imensul cel senin
Iar zorile sa ma imbie
Ca din visare sa-mi revin.
(o poezie veche…)