Momentele frumoase din viaţa noastră merită împărtăşite cu o lume-ntreagă!

6

Sunt trăiri, sentimente, întâmplări , persoane care ne-au influenţat viaţa, care ne-au făcut să creştem, să credem, să iubim, să preţuim, care au dat naştere atâtor bucurii dar, care în decursul vieţii dispar, însă în amintirea lor rămâne dorul…

Citeam astăzi un articol al Pr. Stăniloae: „Ce este dorul?” şi un comentariu spunea aşa : …este mai mult decât iubire…, mulţi am spune că nu există nici un al sentiment mai presus de iubire, eu însă spun că e !

E dorul!  Iubim, iubim persoane care ne iubesc , care ne sunt alături, care ne fac fericiţi, iubim lucruri, iubim tot ce ne fac să stăm bine, tot ceea ce ne dă bunăstare şi împlinire. Dorim trăiri, dorim sentimente, dorim persoane ,care deşi nu mai sunt, ele există, dorim chiar şi persoane care nu ne-au făcut fericiţi, care nu le-am înţeles, dar care au rămas în inimă, dorim întâmplări care încă nu s-au petrecut, persoane care incă n-am întâlnit, dorim sentimente care nu le-am trăit dar ştim că există, de aceea dorul e mai presus, pentru că dorul e credinţă, nădejde şi dragoste…

Tuturor ne este dor, sau, ar trebui să ne fie…

Mie mi-e dor de copilărie, de momentele în care eram atât de lipsită de griji încât dacă luăm vreo notă mică la şcoală era o tragedie, mi-e dor de profesorii care atunci mi se părea că „au ceva cu mine”, de jocurile pe uliţile satului, de zăpezile de altă dată… Mi-e dor de Crăciun, când ne pregăteam cu o săptămână înainte ce colindă o să cântăm, ce atmosferă frumoasă era şi ce frumos erau păstrate tradiţiile!

Mi-aduc aminte într-un an de anul nou, ştiţi că e obiceiul ca în dimineaţa de anul nou cei mici umblă cu semănatul iar cei mari cu ursul, capră sau se maschează în diferite animale, noi eram mai mărişori acum dar aveam o frică …şi s-a întâmplat să ne întâlnim la o casă cu o „gaşcă” în care erau toţi mascaţi, mamă, ce frică, ei făceau în glumă iar noi am început să ţipăm şi să o luăm la fugă cât ne ţinea picioarele, ştiu că după aceea când vedeam de departe mascaţi o luăm la fugă prin troiene ca nu cumva „să ne mănânce ursul”…

Mi-e dor de momentele în care mergeam cu oile pe câmp şi în loc să avem grijă de ele, noi adunam nuiele ca să construim, cică, o casă de nuele, adunam flori, jucam teatru, ce mai! ,eram” vedete”. Veneam de la şcoală şi în drum spre casa era o gradină mare care avea nişte mere foarte gustoase şi fiindcă aşa era vorba că stăpânul era rău , noi nu mergeam să cerem, le furam şi apoi de teamă fugeam , apoi după ce mâncam avem noi un loc în care ne opream ca să ne luăm rămas bun şi fiindcă ne era greu să ne despărţim ne aşezam jos pe câmp şi ne făceam temele… Ce momente frumoase!

Mi-e dor de părintele profesor de religie din liceu care în loc să ne predea ditai mai tratate de teologie ne lua pe fiecare în parte şi discuta cu noi pe teme care chiar şi cei ce nu aveau nici o treabă cu biserica aveau plăcere să rămână la ora de religie, mi-e dor de trăirea pe care am simţit-o în momentul în care am făcut prima spovedanie generală, ce senzaţie înălţătoare, parcă nu mai eram cu picioarele pe pământ! Mi-e dor de toţi părinţii care mi-au dat sfaturi, de biserica în care când am călcat prima dată am crezut că am ajuns în rai, mi-e dor de a merge în fiecare duminică la biserică , de cuvintele de învăţătură şi de glasul părintelui duhovnic…

Mi-e dor de bunica , care a fost şi va rămâne cea mai importantă persoană din viaţa mea, care m-a învăţat să iubesc prin felul în care mă proteja şi mă suportă atunci când mă supăram, uneori fără motiv, de vorbele , de mângâierile şi de îmbrăţişările ei înainte de culcare, şi acum visez că parcă stau în braţele ei plângând şi ea mă mângâie….

Mi-e dor de tine Doamne care mi-ai dat atâtea bucurii şi mi-ai alinat atâtea supărări, care mereu mă prinzi în braţe şi mă mângâi, iar eu uit mereu să-ţi spun că te iubesc… că eşti mai presus de toate dorurile mele!

 

Cu dor, în amintirea lor…:

Am învăţat să preţuiesc totul ca pe un dar,

Căci fiecare avem sădit în noi un har,

Un drum pe care urmează să-l descoperim

Un ideal la care tindem până murim.

 

Să preţuiesc am învăţat, clipele fericite

Care uneori erau atât de mult dorite,

Şi se simţeau cât de intens erau trăite

Dar, parcă dispăreau aşa pe nesimţite….

 

Spre-acele locuri am învăţat cum e să tind

Locuri ce-mi fac inima să se-nalţe,

Pe care le revăd mereu dormind

Şi care îmi redau mereu speranţe.

 

Chipurile pe care le simt mereu atât de-aproape,

Am învăţat să le doresc

Căci deşi ele sunt aşa departe,

Cu toată inima eu le iubesc!

 

Am învăţat să preţuiesc tot ce mă leagă de copilărie

Căci simt un foc ce arde ca o amintire pururi vie.

Un stâlp la temelia mea sunt toţi cei ce m-au călăuzit

Ei sunt sprijinul meu până la sfârşit.

 

Să preţuiesc am învăţat căsuţa mea cea dragă

Astfel cu dor merg înainte

Purtând în inimă mereu

Acel colţişor de ţară, ce va fi pururi al meu!…

 

Vouă de cine vă este dor, ce trăiri , ce sentimente v-au rămas în suflet pentru toată viaţa? Cred că momentele frumoase din viaţa noastră merită împărtăşite cu o lume-ntreagă!….

(Elena)

(Visited 2 times, 1 visits today)