MORALA – ucigașa inimilor, RESPECTUL – călăul iubirii și INTELIGENȚA – lipsa înțelepciunii. Iubirea este singura mână întinsă omului, singura speranță.

Uneori sufletul meu simte nevoia să-l asculte pe Sfântul Ioan Botezătorul și să strige omului împreună cu el…
Astăzi, aud un citat atribuit unui star de cinema foarte la modă în Occident, care face apel la sensibilitatea noastră pentru a promova întoarcerea societății la morală, la respect și la inteligență. Morala socială, respectul civic și inteligența ștințifică. Iată valorile năzuite de noi cu mare dor…
Poate vă veți mira, dar pe mine mă surprinde cum ne adunăm conștiințele în jurul unor astfel de cetăți căzute în ruină. Câtă nostalgie… Am ajuns nu numai să înlocuim felul de mâncare adorat de suflet cu resturi găsite prin gunoaiele lumii, dar, din cauza foamei atroce care ne macină, am ajuns să ne fie dor de aceste putregaiuri. Ca și evreii proaspăt eliberați din robie, hrăniți fiind cu mană cerească, plângeau cu dor după cărnurile pe care le mâncau ca și sclavi în Egipt. Așa spunem și noi acum:
”Vai, ce bine ar fi dacă am putea să mai trăim o dată într-o societate guvernată de morală, de respect și de inteligență…”
Uităm însă că o astfel de societate a născut- o pe cea în care trăim astăzi. Acum, în acest moment, mâncăm fructele unei asemenea societăți.
Inima mea spune: vai și iar vai, că am ajuns să dorim ca valoare eșecul părinților noștri și greșelile strămoșilor lor. Vai nouă, că am ajuns să dorim partea râncedă a mâncărurilor sufletești și tânjim după prăpăstiile de smoală din trecut. Alții s-au luptat să scape de ele și noi ne dorim revenirea lor. Ce ne dorim? Morala – ucigașa inimilor, respectul – călăul iubirii și inteligența – lipsa înțelepciunii. Capcane pentru sufletele oarbe, cele trei antivalori încearcă să înăbușe iubirea cu orice preț.
Fără Ființa Iubire (n.r. Dumnezeu), toate aceste idealuri nu au sens, nu au nici o valoare și nu pot, sub nici o formă, structura societatea umană. Nu o pot face deoarece sunt forme sau încercări de a gestiona negestionabilul. Sunt tentative ridicole de a ține sub control cea mai mare forță existentă în univers – iubirea. Neputința acestor ”valori” se datorează faptului că societatea este formată nu din indivizi limitați fiecare la un trup, ci din inimi sau conștiințe sau gânduri divine care nu-și pot găsi liniștea decât depășind constrângerile care le despart unele de altele pentru a se întoarce în unitate.
Unitatea spirituală nu se poate atinge prin constrângeri, prin limitări sau prin judecăți comparative. Ființial, sufletele luptă, mai mult inconștient decât conștient, contra acestor limitări. În lipsa unui atașament față de Iubirea curată, omul va folosi iubirea egoistă ca să încerce să le combată. Dar, și într-un caz și în altul, ființa noastră nu poate trăi în constrângere și, instinctiv, dacă i se impun aceste ”valori”, va îmbrățișa revolta.
Morala nu eliberează ființa umană
Morala socială în sine nu poate uni ființial oamenii, oricât de perfectă ar fi ea, întrucât reglementează și obligă, iar nu eliberează ființa umană. La fel, respectul nu poate reuni ființele, nu le poate îmbrățișa. Imaginea prin excelență a respectului este strângerea de mână care reprezintă o poziționare contractuală sau un pact social, dar, în nici un caz, nu reprezintă o comuniune în iubire, o unitate. Similar, inteligența presupune acapararea de informații prin analiză pentru a clarifica realitatea. Doar că această clarificare presupune simultan limitarea realității și închiderea ei în concepte, care într-un final, o determină.
Toată nostalgia după aceste limitări sociale a apărut ca un fel de reacție la realitatea lichidă a societații actuale. Este o reacție la pierderea valorilor, la lipsa de repere, la post-modernism. Simțim că nu mai avem de ce ne ancora, simțim că suntem luați pe sus și duși de curentul universalist, simțim puterea unui tsunami generalizat, care nivelează orice repere sau valori.
Acestui fenomen global îi răspundem, în disperarea noastră, prin agățarea de ceea ce avem impresia că ne poate salva din torentele societății actuale. Uităm însă că valurile în care înotăm astăzi sunt efectul neputinței zidurilor care țineau coagulată societatea modernă: morala, respectul și inteligența. Dacă au căzut când încă erau puternice și impunătoare, cu cât mai mult nu sunt ele inutile astăzi, în plină furtună axiologică și epistemologică? Dorința nostalgică de a ne ascunde iarăși în spatele zidurilor trecutului este o iluzie în momentul de față. Ele nu mai pot face nimic pentru noi. Sunt ca niște pereți de nisip pe care un copilandru îi construiește în fața valurilor ca să-și protejeze castelul pe malul oceanului. Întotdeauna valul va învinge.
Morala, respectul și inteligența nu mai pot nimic în fața egoismului generalizat, în fața poftei de posesie, în fața a mii și mii de opinii și dorințe egoiste, care bat, ca valurile mării, din toate direcțiile. În momentul în care zidurile de apărare s-au despărțit de Ființa Iubire erau deja sortite eșecului.
Aceasta s-a întâmplat deoarece năzuința omului spre infinit și perfecțiune nu poate fi încadrată de nici un concept. Poate fi, eventual, orientată spre un scop infinit (infinit în îmbrățișarea Ființei Iubire sau infinit în iubirea egoistă de sine). Dacă până și religia însăși fără Iubire este un non-sens, cu cât mai mult sunt vide de sens elementele ei constitutive. Orice altă direcție în afară de Iubire nu convine sufletului uman și conduce spre revoltă și spre autodistrugere.
Mint! Mint cei care ne spun că morala, respectul și inteligența ne pot salva. Faptul că nu ne pot salva o mărturisește chiar viața acestor profeți ai lor, o viață în care ei însăși nu se pot înregimenta în ceea ce propun lumii. Se vor revolta, mai devreme sau mai târziu. Nu! Omul nu poate să trăiască așa ceva. Nu aceasta este calea de mijloc care va salva lumea. Calea de mijloc este calea iubirii, împletită cu smerenia. Aceasta este calea salvatoare!
Omul nu poate să-și extirpe vibrația de duh a inimii lui care caută iubirea infinită. El este chemat la depășirea moralei. Este poftit la ieșirea cu totul din curentele lumii acesteia și la ridicarea la ceea ce o depășește și o transcede: la Iubire. Omul este apelat să se ridice deasupra respectului, să îmbrățișeze și să sărute, dăruindu-se celuilalt din Iubire. Este invitat să trăiască revărsarea Iubirii în sine ca înțelepciune care toate le înțelege.
Dacă nu aude apelul la depășirea prin Iubire a simbolurilor morții și ale neputinței, atunci nu poate nici să se mulțumească cu ele. Pur și simplu este contra ființei lui a trăi în moralitate, respect și inteligență fără Iubire. Îi este imposibil. De aceea se și orientează mai repede spre iubirea de sine infinită, preferând să coboare mai degrabă în infernul egoismului, decât să se înăbușe prin moralitate. Chiar Ființa Iubire spune deschis că-i urăște pe cei ce se închid în forme inerte de pseudo-viață. Îi vede pe aceștia ca pe niște morți.
Ce este mai slabă, mai lipsită de sens, mai imposibil de respectat ca morala lipsită de iubire? Lege seacă care separă inimile și favorizează regula în fața duhului. Legea este judecată juridică, acuzatoare în locul iertării, eliberării, răbdării, înțelegerii, grijii din iubire. Este înregimentarea în non-sens propovăduită de cei care ei înșiși nu o pot suporta și își găsesc portițe de scăpare din ea.
Respectul este semnul dispariției iubirii
Și ce este mai rece și mai lipsit de viață ca respectul, garantul egoismului înfumurat? Bine spunea înțeleptul Lao Tzi care afirma că respectul este semnul dispariției iubirii, a dăruirii, a devoțiunii, a revărsării de suflet. Respectul este barieră și templu al celor la care le e frică de manifestările Duhului, a Iubirii și a comuniunii de suflete. Respectul este icoana prin excelență a fricii de iubire. Săracă valoare! Seacă dorință! Urât peste urât, de moarte făcător și de Iubire despărțitor! Este concepția celui ce si-a îngropat talantul, pentru că-l vedea pe stăpânul său om dur și răzbunător. Din respect pentru El i-a fost frică și nu a putut să-l vadă ca pe un stăpân iubitor. Asta și caută cel care cere respectul altora. Caută ca ceilalți să tremure de frică în fața măreției lui…
Respectul este prăpastie între lumi. Este invenție demonică prin care suntem ținuți la distanță unii de alții (ne ținem la respect unii pe alții), ca nu cumva să fim atinși la inimă de fratele nostru și să realizăm că suntem una cu el, că el este una cu noi și să începem să-l iubim… Nu… Mai degrabă să ne respectăm, pentru ca viețile noastre lipsite de iubire să nu fie confruntate nicidecum și să nu vedem în ce mizerie și sărăcie spirituală trăim…
Inteligența fără iubire aduce doar moarte
De inteligență ce să mai spun? Inteligența este propunerea reptilei din Rai ca alternativă la iubire. Șarpele de la început a tentat omul cu această cale:
”dacă vrei să fi ca Dumnezeu, fii inteligent, studiază, chinuie-te învățând, citește, acumulează informații, gustă din dihotomia asta.”
Minciuna minciunilor și capcana capcanelor! Eva din noi vrea să fie Dumnezeu fără de Dumnezeu. Nu prin Iubire, ci prin puterile ei proprii. Vrea să scormone în pământ și să înțeleagă toate, ignorând pe Cel ce este în toate și este originea și scopul tuturor. O singură îmbrățișare ar fi fost de ajuns pentru a ajunge la înțelepciune și, printr-un singur sărut îndrăgostit, Eva ar fi ajuns Dumnezeu prin unirea în iubire cu El. Dar nu, Eva din firea noastră nu vrea înțelepciunea, ea vrea egoismul, sărăcia, singurătatea și, paradoxal, stupiditatea inteligenței. Pe câți oameni foarte inteligenți nu am văzut luând cele mai neînțelepte decizii în viața!
Înțelepciunea este Iubirea însăși care se revarsă în cel ce o caută. Înțelepciunea oprește mândria și egoismul pentru că prin ea îi simțim pe semenii noștri așa cum sunt ei, chiar din interiorul lor, din cel mai intim loc al ființei lor. Îi simțim ca făcând parte din noi și noi din ei și, iubind, nu putem concepe vreo despărțire valorică între ființele noastre. Înțelepciunea ne învață să-i îmbrățișăm pe toți în iubire și ne conduce la transcederea răspunsurilor în unitatea dinamică a Iubirii. Acolo devenim Dumnezeu. Acolo devenim Iubire.
Dar nu, Eva vrea olimpiadă. Vrea să fie adulată, vrea să fie prima dintre toți și să simtă cum este mai sus ca mine, ca tine, ca toți. Așa a reușit să câștige premiul întâi al lumii ăsteia: iadul egoismului. Fără Iubire, inteligența nu poate câștiga altceva decât non-sensul morții. Omul mândru dorește inteligența pentru a se valoriza prin ea. Parcă îi aud inima care spune:
”Eu știu mai multe ca tine, am un grad universitar mai mare ca al tău, deci am o valoare mai mare în societate, iar tu ai una mai mică.”
Din acest motiv inteligența, oricât am vrea noi să fie altfel, implică o separare între noi, o rupere a omului în el însuși, care naște invidia, uciderea și singurătatea. ”Geniul” caută adularea, dar rămâne singur, invidiat, neiubit, neîmbrățișat și neatins de iubire. Geniul rămâne un trist monument al inteligenței, o piatră încremenită, care, în singurătate, la finalul vieții lui, ar da tot ce posedă pe o singură atingere a Iubirii.
Iubirea este singura care ne scoate din valurile lumii.
Iubirea este singura care poate păși peste ele.
Iubirea rămâne în ziua de astăzi singurul reper, singura mână întinsă omului, singura speranță. Să nu ne lăsăm înșelați, dragii mei frați. Nici normativitatea, nici civismul, nici inteligența nu ne vor fi de vreun folos. Doar și doar Iisus, Ființa Iubire.
Autor: Pr. Octavian Blaga
Sursa: Cartea Iubirea | Capitolul: Mai 2021 – Strigătul din pustie
O puteți comanda la email cartea.iubirea@gmail.com sau o puteți citi gratuit online aici: Iubirea-pr-Octavian-Blaga.pdf