Mormântul lui Hristos – izvorul învierii noastre

Taina mare a Sâmbetei este prăznuită prin rugăciunile şi prin cântările de vineri seara şi prin slujbele de dimineaţă din ziua mare a Sâmbetei. De dimineaţă se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar seara ne pregătim pentru slujba Sfintei Invieri de la miezul nopţii.

Taina şederii Domnului în mormânt este taina smereniei Lui până la capăt.  De aceea, slujba Prohodului este unul dintre cele mai frumoase imne de înmormântare şi, în acelaşi timp, de speranţă şi de laudă a lui Dumnezeu pentru iubirea Lui smerită şi nesfârşită faţă de noi. Această capodoperă a evlaviei, a spiritualităţii ortodoxe, conţine atâta teologie în fiecare strofă, încât chiar unele tratate de teologie nu au reuşit să concentreze atâtea sensuri duhovniceşti în câteva pagini cât concentrează acest Prohod, tânguire de îngropare în jurul icoanei Mântuitorului pus în mormânt, numită Epita.

Slujba Prohodului este deosebit de impresionantă prin conţinutul şi prin frumuseţea ei, care îmbină teologia cu poezia, metafora cu sentimentul prezenţei în faţa tainei Celui necuprins, zăcând în mormânt, a Mântuitorului Iisus Hristos, Izvorul vieţii veşnice. Această slujbă începe printr~o mirare, o minunare, o exclamaţie: „In mormânt, Viaţă/ Pus-ai fost, Hristoase/ Şi s-au spăimântat oştirile cereşti/ Plecãciunea Ta cea multă preamărind”. Cine a fost pus în mormânt? Cel ce este Viaţa, Cel ce dă viaţă la toată făptura, Cel ce ţine întreg universul prin puterea Sa, Cel ce a zis să fie lumină şi s-a făcut, Cel ce a adus la fiinţă toate cele ce există, căci toate le-a făcut Dumnezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Cuvântul.

Când în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu vorbeşte, în acţiune se află şi Dumnezeu-Cuvântul, adică Dumnezeu-Fiul. Cu vrerea Tatălui, El, împreună cu Duhul Sfânt, a scris Vechiul Testament, El a inspirat pe autorii Vechiului Testament să scrie şi să pregătească poporul ales pentru taina Întrupării, Răstignirii, Ingropării şi Învierii Sale.

Cu cât avansează ştiinţa astăzi mai mult, cu cât se va cerceta Universul mai mult, noi ne vom mira şi mai mult de legătura dintre atotputernicia şi smerenia lui Hristos Cel mort şi înviat. Cel ce este în mormânt ţine milioanele de galaxii. Tot acest univers care ne impresionează pe zi ce trece, pe măsură ce ne lărgim sfera cunoaşterii, pe măsură ce cunoaştem măreţia lui, ne determină să medităm mai adânc
la cuvintele: ,,In mormânt, Viaţã/ Pus ai fost, Hristouse”.

Aici, pe această planetă mică, neînsemnată – Pământul-, S-a făcut Om şi a pătimit pentru noi oamenii Cel pe Care nu-L poate cuprinde universul, dar care poartă universul în El.

În Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos a fost făcut întreg universul (cf. Coloseni 1, 16), iar El, Cel nesfârşit, Se face atât de smerit, încât incape într~un mormânt săpat în stâncă. Dar nici mormântul acesta nu-i aparţinea, ci era un mormânt de împrumut! Însă taina morţii lui Hristos este în primul rând o mirare pentru îngeri. Puterile îngereşti care-L cunosc pe Hristos-Domnul în slava Lui împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt s-au mirat de smerenia ,,Domnului slavei”. Serafimii şi Heruvimii şi-au acoperit privirile, pentru că nu puteau să înţeleagă taina aceasta a smereniei Lui necuprinse şi negrăite.

Expresia „Plecăciunea Tu cea multă preamărind” traduce în româneşte cuvântul din Noul Testament, ,,chenoză”, chenosís, care semnifică golirea de sine, renunţarea la slavă şi smerenia cea mai mare.

Taina înmormântării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca şi taina Crucii, ne arată că iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu este o iubire smerită, că Dumnezeu nu vrea să fie iubit cu forţa, că El poate fi acceptat sau respins. Atât de mult a respectat libertatea noastră încât S-a lăsat respins, omorât şi înmormântat, tocmai pentru că iubirea Lui nu forţează pe nimeni. Cu cât iubirea este mai smerită, cu atât este mai adevărată. Dar această smerenie a lui Hristos, această ,,plecăciune” a Lui negrăită este şi pregătirea Învierii Lui. De unde ştim aceasta? Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni (cap. 2), unde ni se spune că „Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”, chip de sclav întrucât numai sclavii erau omorâţi prin răstignire.

Cetăţenii romani condamnaţi la moarte erau decapitaţi, dar robii sau sclavii erau pedepsiţi prin răstignire. El „chip de rob luând, S-a smerit pe Sine până la moarte – şi adaugă Sfântul Apostol Pavel – şi încă moarte pe cruce”, cea mai dispreţuită formă de moarte şi cea mai chinuitoare. Şi continuă Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preainălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să măriurisească toatã limba că Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Sâmbăta Mare leagă Taina Crucii de Taina Învierii lui Hristos. Hristos trece prin moarte ,,cu moartea pe moarte călcând” şi, când înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul şi trupul în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Hristos Se mai arată după Inviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viaţa Lui nu mai este existenţă biologică din lumea aceasta. Moartea şi Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creştinismului care nu este simplă morală, nu este o doctrină filosofică, ci este taina vieţii veşnice dăruită oamenilor începând încă din lumea aceasta. De aceea, fără Sărbătoarea Sfintelor Paşti, creştinismul nu rămâne decât o morală filosofică. Creştinismul este în primul rând viaţă în Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Să rugăm pe Hristos-Domnul ca în ziua Sfintelor Paşti să cântăm aşa cum Biserica lui Hristos, încă din secolul al IV-lea mărturiseşte folosindu-se de cuvintele Sfântului Grigore Teologul: „Ieri m-am răstignit împreunã cu Tine, Hristoase, astăzi inviez impreună cu Tine”.

Prin participarea la slujbele din Săptămâna aceasta Sfântă şi Mare a Paştilor, prin ascultarea Evangheliilor Pătimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am răstignit duhovniceşte împreună cu Hristos şi ne-am îngropat duhovniceşte împreună cu El, iar în noaptea următoare, la miezul nopţii, sufletul nostru se umple de bucuria Învierii Lui.

(Foame şi sete după Dumnezeu – PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)