Muntele din oameni: Dumnezeu!

1.Ai zâmbit. Soarele dăduse în roşiatic. Începutul era aici. Aici era Dumnezeu. Ieşise nevinovat de trecerea anotimpurilor.

2.Dincolo de tine voi face cunoştiinţă cu prăpăstiile mele inevitabile: teama, izolarea, reîntoarcerea. Până atunci, tu nu-ţi propui să-mi împarţi necuvintele decât în ploile repezi de primăvară.

3.Voi aşterne un buchet de frunze în locul care trebuia să fie un sfeştinc aprins pentru sfârşituri şi surâsuri. Atunci cum îţi puteai reveni după o regăsire?

4. Nu mi-ai cerut o explicaţie pentru însuşirea Muntelui cu fulgere. Înţeleseseşi că numai privirea le pătrundea orizontul imun, grotesc, cu serpentine. În loc de fulgere, mi-ai arătat un fulg de păpădie.

5.Au urmat câteva zile în care ai căutat, insistent, Muntele. Pădurile nu-ţi spuneau nimic. Se prelingeau într-o secetă de culoare fără seamăn.

6.Aici ai învăţat că spinii nu se deosebesc cu mult de o floare. În schimb, oamenii îşi aleg altarele în funcţie de spicele plantelor sacre. Aşteptai să curgă numai culorile din raze, fără să-ţi asumi blestemul arşiţei tale neîntemeiate.

7.Ca să-ţi păstrezi cărările nesălbăticite, te-ai hotărât să abandonezi gândurile pe-o privire. ADEVĂRUL CĂRUI MUNTE ÎL CAUŢI, DE FAPT ?

8.Ştiai tot. Erai singurul…  Dacă vei spune vreodată ce ai văzut, Muntele are să dispară.

(Pentru cei care escaladează Muntele cu sinceritate)

Cu drag, Alina!

(Visited 5 times, 1 visits today)