Naşterea care ne (re)naşte
Chiar dacă nu ştim sau nu vrem să observăm, viaţa noastră este într-o continuă naştere, renaştere şi moarte deopotrivă. În acest sens, cuvintele Sfântului Efrem Sirul: „Abia m-am născut şi am şi început să mor” îşi dovedesc din plin valabilitatea şi continuitatea. Ele se potrivesc în orice clipă a vieţii noastre bio-psihice.
Astfel, nimeni nu se poate ridica cu gândul la un sens nou şi măreţ, dacă nu a murit faţă de gândul trecut, după cum nimeni nu-şi poate menţine viaţa biologică decât prin procesul atât de minuţos al morţii unor celule în timp ce altele se nasc. Şi iarăşi, istoria nu cunoaşte om care odată născut să nu moară. Prin urmare, suntem născuţi fără să ştim. Suntem renăscuţi dacă voim. Şi murim fără să ne dorim.
De naştere, orice făptură a Universului beneficiază involuntar. Tot ceea ce există, există prin naştere cândva, cumva, de la cineva şi din Cineva. Unde nu vorbim de naştere nu vorbim de existenţă. De altfel, cuvântul existenţă are drept rădăcină latinescul existentia ce are tocmai sensul de a proveni din cineva, opusul lui fiind existenţa de sine, atribut pe care îl deţine numai Dumnezeu. Mai mult, chiar şi Dumnezeu îşi atribuie numele de născut, dar fără categoriile spaţiului, timpului şi calităţii, fiind Unul-Născut şi Unicul Născut, mai înainte de toţi vecii, ceea ce arată că naşterea e o Taină care vizează deopotrivă ontologia dumnezeiască şi a creaţiei.
Pentru ca făpturile create să aibă un început, să se nască, trebuia să fie cineva care să vrea să le aducă la existenţă, să le nască. Şi acest Cineva este Fiul lui Dumnezeu, Care simţindu-Se atât de total iubit de Tatăl prin naşterea din El, gândeşte o altă lume, plină de făpturi născute, care împreună cu El să aducă slavă şi mulţumire Tatălui pentru bucuria de a fi născute. Şi Tatăl, primind cu dragoste iniţiativa Fiului binecuvintează şi dă fiinţă altor făpturi, care să se nască asemenea Fiului Său dumnezeiesc, dar fiind de o calitate cu totul diferită de a Lui.
Şi Duhul Sfânt se bucură împreună cu Tatăl de Fiul Cel Unul Născut şi de fiinţele ce urmează a fi născute. Şi se bucură şi cu Fiul de minunatul Său proiect, de a naşte cu voia Tatălui un Univers plin de fiinţe, care să aibă chiupul naşterii Sale. Chiar Duhul Însuşi se propune a fi Pântecul care să gesteze, din care să se nască toate şi care să le susţină în viaţa distinctă a fiecăreia, dar şi în comuniune unele cu altele. Numai acest trialog conştient şi plin de iubire absolută este cauza şi temelia naşterii.
Făptura născută are un chip distinct, dar are şi un comun relaţional aparte. Ea este o unicitate veşnic nerepetată, dar este şi în relaţie cu toate distincţiile nerepetate de acelaşi fel şi de esenţe diferite. Cu toate acestea, naşterea fiecărei făpturi este voită şi dorită de cineva. Nimeni nu se naşte la întâmplare. Neantul nu crapă în viaţă decât dacă este cineva mai tare. Şi mai tare decât neantul este iubirea. Iar iubirea este actul voit al celor Trei Persoane dumnezeieşti, care din iubire scot din nefiinţă la viaţă, prin naştere, orice nouă făptură. Neantul crapă în minune şi naşte o nouă viaţă, atunci când iubirea din preaplinul ei „vrea să dea pe-afară”.
Orice făptură născută nu cunoaşte moarte. Destinaţia ei este nemurirea. Iar nemurirea este o permanentă renaştere. Dar renaşterea are nevoie de voinţă conştientă. Ea nu se produce dinafară, singură sau de la sine. Renaşterea este repetarea gestului Treimic din perspectiva umană. Prin urmare, doar omul poate renaşte. De fapt, el nu se renaşte pe sine. El naşte pe Dumnezeu în sine, după cum Dumnezeu a născut pe om din Sine. Mai clar, omul îi dă lui Dumnezeu chip de făptură, pe cât Dumnezeu i-a dat omului chip de Dumnezeu. De aceea, nu ne putem renaşte la aceeaşi viaţă. Aceasta ar fi numai o banală repetiţie. Un non sens. Renaşterea este o continuă prefacere a propriei condiţii: a lui Dumnezeu ca om şi a omului ca Dumnezeu. În jurul lor, toate celelalte făpturi renasc şi ele formând ambientul viu şi dinamic al unei iubiri în manifestare, ele însele schimbându-şi condiţia şi ridicându-se la conştiinţa omului, devenind un om mare, după cum omul este un univers mai mic.
Moartea nu exista. Ea a apărut ca un accident, atunci când dialogul iubirii dintre om şi Dumnezeu a fost fisurat de nesinceritatea omului. Ivirea morţii schimbă calitatea naşterii şi a renaşterii. Adică, ne naştem în dureri şi renaştem prin chinuri. Astfel, moartea devine semnul distinctiv al naşterii făpturilor, dar şi deşertăciunea vieţii. Tot ceea ce iubirea naşte, moartea însoţeşte negreşit, dar tot ceea ce moartea naşte, iubirea renaşte fără sfârşit. De fapt, Taina vieţii abia în moarte îşi află destăinuirea, iar Taina morţii numai prin naştere îşi are sensul. Tot ceea ce naşte iubirea primeşte moartea şi tot ceea ce înghite moartea primeşte Iubirea. De aceea, moartea nu poate opri naşterea pentru că nu aceasta i-a fost menirea dată, dar şi pentru că iubirea e mai tare ca moartea. În definitiv, moartea are scopul de a tăia rădăcina păcatului, pentru a nu fi zădărnicită puterea naşterii din iubire. Iar aceasta, este o mare grozăvie întrucât prin moarte gustăm ruperea de Dumnezeu, ca şi cum ne-am naşte singuri din nimic, ceea ce pentru făpturi ar însemna întoarcerea în neant. Dar, dimpotrivă, prin moarte noi depăşim durerea naşterii căzute şi nu mergem în neant, ci în inima vieţii şi în braţele iubirii din care ne-am născut. Practic, după ce iubirea ne-a născut prin dureri la o viaţă plină de amărăciuni, moartea ne naşte prin chinuri la viaţa „cea fără de durere, întristare şi suspin”.
Cu toate aceste schimbări aduse în umanitate şi în întreg Universul de alegerile autonome ale omului, adevărul naşterii din iubire spre iubire nu a fost deturnat. Astfel, Însuşi Fiul lui Dumnezeu îşi asumă toată condiţia noastră. Şi atunci când umanitatea prin Maica Domnului dă semne de revenire în matca sănătoasă a trăirii, Fiul lui Dumnezeu binevoieşte să Se nască din ea prin Duhul Sfânt, ca trăind întru toate asemenea nouă, să ne facă pe noi întru toate asemenea Lui. În venirea Sa, El reface toate eşecurile noastre. Reface naşterea dureroasă, născându-Se fără dureri. Puterea păcatului o învinge prin ascultare. Suferinţa o topeşte prin Cruce, iar boldul morţii îl nimiceşte ca un Dumnezeu.
Tot ceea ce Mântuitorul Hristos a trăit ca om, cu noi şi pentru noi, putem trăi şi noi cu ajutorul Lui. În trupul Său, Fiul lui Dumnezeu rupe toată vrăjmăşia, împacă toată nedreptatea, le armonizează pe toate cu toate aşa cum de la început le-a gândit. Şi toate devin accesibile nouă dacă voim. Astfel, naşterea în dureri se reface fără dureri în baia Botezului, fiind o moarte şi înviere cu Hristos. Păcatul şi tot cursul vieţii ce urmează naşterii în durere, pot fi transfigurate într-o viaţă de înnoire continuuă susţinută de Hristos sălăşluit în noi prin Sfintele Taine.
Peste toate şi în chipul cel mai delicat cu putinţă, Hristos îşi prelungeşte naşterea Sa ca Dumnezeu din Tatăl fără de mamă şi naşterea Sa ca Om din Fecioara fără de tată în Taina Sfintei Liturghii, în dumnezeiasca Euharistie. Aici regăsim toată taina naşterii şi a renaşterii, a morţii şi a învierii, a durerii şi a nemuririi. În Sfânta Împărtăşanie este deplin prezentă Naşterea Fiului lui Dumnezeu, singura naştere care ne poate (re) naşte. În Sfânta Euharistie avem unite deodată naşterea din Tatăl mai înainte de veci, cu naşterea din Fecioară în zilele lui Pilat din Pont şi cu naşterea din prescură, peste timp, a Aceluiaşi Fiu al lui Dumnezeu, Născut iar nu făcut, pentru a noastră (re) naştere la nemurire. Primindu-L smerit în toată slava, ne ridicăm din cădere la toată puterea, din umilire la slavă, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
Întru aceasta Îi cinstim Praznicul Naşterii Sale: dacă prin El ne (re)naştem voit la o viaţă nouă. Restul nu-i decât teorie, spectacol, impresie şi înşelare.
Hristos Se Naşte!
Adevărat ne naşte!
(Gheorghe Butuc)
sdaniel
decembrie 27, 2014 @ 8:59 pm
Citind acest minunat articol mi-am adus aminte de masa de ieri pe care am organizat-o eu (35 de ani) cu sotia mea (plus fie-mea). Invitati: fratele meu cu sotia, un prieten de la serviciu cu sotia (ambii au peste 40 de ni) si copilul, fratele prietenului (40 de ani, necasatorit si nici nu-l intereseaza), cel mai bun prieten cu prietena lui (ambi la 37 de ani, au mai fost casatoriti dar niciunul nu a avut copii) si fratele acestuia intors de la munca din Italia (37 de ani).
Recapituland, eram 6 (potentiale) familii (cu varste de peste 35 de ani) care aveau impreuna adunat doi copii !!!!
Ce-i drept, unii dintre invitati isi doresc (nu acum, peste cativa ani poate) sa aiba un copil. La fel si eu, sper sa primesc cat mai curand o …veste buna 🙂
Bineinteles ca sunt si alte diferente. Eu si celalalt cuplu cu copil facem revelionul acasa, ceilalti in alte tari sau la munte.
In fine, ideea este ca noi oamenii am uitat unul dintre primele motive ale existentei noastre, acela de a transmite o mostenire.
P.S. Ati prezentat pe site doua exemple minunate de familii numeroase, una era a domnului Capsali, a doua a unui preot (si profesor din Ardeal parca), din pacate i-am uitat numele. Puteti sa imi mai spuneti o data cine era dansul?
sharbinsk
decembrie 27, 2014 @ 10:53 pm
Vreo 2 exemple îmi amintesc : unul e cuplul Neculai și Georgeta Popa,din Roznov-jud.Neamț care au 13 copii și au primit recent ordinul Sfinții Martiri Brâncoveni.
6 dintre ei au urmat facultăți bune si foarte bune, vreo două fete au ajuns la medicină + farmacie [b]fără meditații[/b].
Apropo de grija pe care o poartă Dumnezeu niciunul dintre ei n-a rămas fără educație.
https://www.ortodoxiatinerilor.ro/familia-ortodoxa-nu-contraceptie-marturii/20628-cand-s-au-inmultit-copii-ne-am-imbogatit-noi
Mai e doamna Mioara Grigore care suferă de un cancer la sân ce s-a extins la plămân și riscă să ajungă la creier, familia Grigore are „doar” 5 copiii,[b] făcuți după 35 de ani!!![/b] dintre care unul cu sindrom Down dacă-mi amintesc bine.
Ca o compensație cred că al doilea băiat-Antonie e supradotat intelectual și absoarbe tot ce citește, s-ar putea să mai auzim de el sau să-l vedem prin Academia Română.
https://www.ortodoxiatinerilor.ro/carti/20286-cancerul-dragostea-un-dar-pentru-toate-femeile
sdaniel
decembrie 27, 2014 @ 11:19 pm
Multumesc Sharbinsk!
Pentru mine astfel de exemple fac cat o mie de articole pe aceasta tema 🙂
Pe cel despre doamna Mioara Grigore il citisem atunci cand a aparut, cel despre familia Popa din Neamt este o noutate pentru mine.
sharbinsk
decembrie 27, 2014 @ 11:28 pm
[i]”@Sdaniel
Recapituland, eram 6 (potentiale) familii (cu varste de peste 35 de ani) care aveau impreuna adunat doi copii !!!!”[/i]
Și totuși voi ați făcut școala într-o vreme în care nu erați stresați cu teoria orientării sexuale sau cu aberații de-ale lui Kinsley.
Iar majoritatea au avut probabil un exemplu familial puternic.
Nu e greu de imaginat ce se va-ntâmpla cu copiii stresați de la grădiniță(după recomandarea ONU) cu teorii sexuale și proveniți tot mai mulți din familii cu un singur părinte sau crescuți de bunici, [i]cât de pro-familie vor fi ei.[/i]
Dacă cei de 30+ cu o copilărie oarecum liniștită pot fi (re)educați din mers, cei care vor crește cu sexualizare extremă la școală,în media, în muzică pe MTV și Taraf, în cercul social, în filme și-n literatura SF cu vampiri, probabil că nu vor avea nicio șansă.
Până la 25 de ani vor schimba câțiva parteneri sexuali și câteva dezamăgiri, vor fi blazați, fără Dumnezeu și înstrăinați de părinți, că revoluția sexuală îndepărtează și de familia nucleară.
Acum au sens eforturile făcute de pro-vita și alte asociații pro familie, dacă se pierde școala e iminentă bulversarea familiei.