Nasterea lui Hristos ne invata smerenia
Gandindu-ma la nasterea Domnului, la chipul umil in care a venit in mijlocul oamenilor, atat de simplu, atat de lipsit de pretentii, intr-un cuvant…atat de smerit, nu am putut sa nu ma gandesc si la contrastul dintre smerenia Sa si smerenia vietii noastre. Este din ce in ce mai greu de acceptat pentru lumea moderna in care traim, ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa se nasca in ieslea unui grajd, pentru ca defapt aceasta era pestera aceea in care S-a nascut Mantuitorul: un grajd.
Si nu s-a rusinat Cel care a tocmit frumusetea crinilor, delicatetea ghioceilor si dulceata trandafirilor sa se nasca in mirosul greu al animalelor. Nu s-a rusinat Cel ce a tocmit stralucirea si caldura Soarelui sa se nasca in frigul cumplit de iarna dintr-un grajd, incalzindu-se doar cu rasuflarea dobitoacelor si doar la sanul Maicii Sale. Nu s-a rusinat Cel ce a facut limpezimea izvoarelor si albul zapezilor sa se nasca in niste conditii care astazi ar fi catalogate drept „mizere” si „inumane”. Nu s-a rusinat insusi Dumnezeu de asemenea conditii de trai, caci doar asa a putut sa ajunga mai bine in inimile noastre: Nascandu-se in aceeasi saracie si lipsuri, precum saracia si mizeria in care sta adesea sufletul nostru.
In contrast cu toate acestea, goana noastra dupa a avea la super-oferta tot ce ne place din rafturile super-maketurilor, goana de a sarbatori Craciunul fara Sarbatorit, ne face sa credem ca nasterea Mantuitorului este mai mult un basm frumos, decat realitatea lucrurilor.
Totusi, prin saracii de langa noi, mai primim cate o palma bine-meritata, caci doar asa ni se mai deschid ochii vazand cate griji desarte ne facem ca nu cumva sa ne pierdem casa, masina si serviciul, sau sa facem rost de banii pentru asigurarea de viata si pentru rata la credit, cand iata ca cersetorul de la coltul strazii, cel din statia de metrou si cel de la usa bisericii, doarme asemenea lui Hristos, nu intr-un grajd, dar intr-o canalizare plina cu mizerie, intr-o constructie parasita si lipsita de orice sursa de caldura, sau in cine stie ce alt loc, de neinchipuit pentru a te odihni, asa cum neinchipuit ni se pare ca Hristos Domnul S-a nascut si S-a odihnit intr-un grajd.
Si pentru ca smerenia ne-o insusim mai mult de nevoie decat de voie, iata ca Mantuitorul Hristos isi are ca prima tema pentru mantuirea noastra… smerenia. Smerenia cu care s-a nascut! Si smerenia aceasta ne invata sa ne coboram de pe tronul iubirii de sine la tronul iubirii de aproapele, intr-un mod cat se poate de simplu si firesc. Aceasta smerenie a Mantuitorului, care pare extrema pentru conditiile actuale de trai ale omului, ne arata ca doar prin smerenie putem ajunge la normalitate, ca doar asa ajungem la inima celor de langa noi:
La smerenia de a vedea ca este normal sa nu ma rusinez sa fiu vazut pe strada vorbind cu un cersetor. Ca este normal sa primesc cu bucurie un sfat bun, chiar si atunci atunci cand este dat de cineva mai mic in ani decat mine, sau mai putin scolit, sau mai putin moral. Ca este normal sa-mi cer iertare de dragul impacarii, celui cu care m-am certat, chiar daca sunt convins ca nu am gresit. Ca este normal sa port aceeasi haina curata mai multe zile la rand fara sa ma rusinez ca am purtat-o doar pe aceea.
Smerenia Mantuitorului ma invata ca este normal sa-mi insusesc o greseala (cat de mica) a fratelui, sotiei, parintelui meu, tocmai ca vina sa nu pice asupra celui drag ci asupra mea. Ca este firesc ca atunci cand, in loc sa judec o nedreptate a cuiva, mai bine ma rog deindata pentru acela, stiind ca rugaciunea este biruitoare asupra rautatii si nu o simpla judecata. Ca este normal sa nu intru in sufletul omului cu bocancii, ci delicat precum o mama. Ca este normal sa daruiesc iubire inainte sa caut sa o primesc.
Mantuitorul ne-a invatat ca smerenia se invata: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Ev. Matei 11:29)
Uitandu-ma la nasterea Domnului pot invata in mod concret sa fiu smerit in imbracaminte si in port, in CV-ul aplicat angajatorului, in modul in care gatesc mancarea, in modul de a ma prezenta fata de ceilalti, si in toate situatiile de viata.
In fiecare zi sunt multe situatii in care putem exersa si dobandi smerenia, dar din goana si supeficialitatea cu care tratam semenii si toate intamplarile prin care interactionam cu cei de langa noi, nu realizam cate sanse de mantuire ne asterne Dumnezeu, si cat de multe irosim. In fiecare zi avem sansa de a ne desavarsi, nu numai in posturi si de sarbatori. In fiecare zi putem purta smerenia Nasterii Domnului in inimile noastre.
Iertarea Doamne, iertare fratilor, iertare tuturor.
Sorin M.
decembrie 24, 2009 @ 12:11 am
„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)
„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)
La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.
Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.
„Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale” (II Cor 5, 18). Sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Iisus ne-a lăsat pacea cea dulce şi sfântă a iertării noastre cu Dumnezeu. Aceasta e o pace lăuntrică, o pace sfântă, care n-are nimic cu lumea şi cu frământările ei.
Cel ce trăieşte în pacea şi împăcarea Crucii are această pace sfântă, chiar dacă o viaţă întreagă n-ar avea „pace” în lume, ci numai frământări şi necazuri. Toţi cei ce au această pace sfântă trăiesc în dragoste şi frăţietate dulce ca într-o familie a Domnului. Familia Domnului şi copiii Domnului au pacea cea adevărată, au pacea lui Iisus, pe care nimeni nu o poate lua de la ei şi nimeni nu o poate tulbura.
Au, oare, creştinii de azi aceasta pace a Crucii? Hotărât, nu! Marea mulţime a creştinilor de azi nu cunoaşte pacea Crucii. „Pacea” pe care o aduce Naşterea Domnului este azi mai mult un fel de dulcegărie goală şi trecătoare. Scoateţi îmbuibarea de mâncare şi băutură din Crăciunul creştinilor de azi, şi toţi vor striga într-un glas: acesta n-a fost Crăciun. „Cei păcătoşi n-au pace”, spune cuvântul lui Dumnezeu la Isaia. Pacea cea adevărată a naşterii Domnului o pot avea şi gusta numai cei care trăiesc în pacea şi împăcarea Crucii în viaţa cea nouă.
Şi acum să cercetăm mai departe pacea pe care ne-a adus-o şi ne-a lăsat-o Domnul Iisus. Citind în Noul Testament cu atenţie ni s-ar părea o contrazicere între ceea ce a spus Mântuitorul despre pace. Căci, la Naşterea Domnului Cerul de sus ne-a lăsat parola: „Pe pământ pace”, iar Domnul Iisus aşişderea ne-a lăsat testamentul păcii: „Pace las vouă, pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). Dar de altă parte tot Mântuitorul ne-a lăsat cuvintele testamentare: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci dezbinare şi sabie…”
Adâncind, însă această aparentă contrazicere din ea vom afla următorul mare adevăr de mântuire sufletească.
Domnul Iisus a avut o pace sfântă care ieşea din cuvintele Lui de la Ioan: „Tată, am săvârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac” (In 17, 4). Domnul Iisus a avut o pace sfântă, care ieşea din ascultarea Lui de Dumnezeu până la moartea Crucii. Această pace sfântă ne-a lăsat-o Domnul şi nouă. El ne-a lăsat pacea împăcării noastre cu Dumnezeu, pacea trăirii noastre în ascultare de Dumnezeu, în viaţa cea nouă.
Domnul Iisus a avut o pace sfântă, lăuntrică, pe care ne-a lăsat-o şi nouă.
Dar alături de această pace lăuntrică Domnul Iisus a avut în afară război cu lumea. În dosul păcii pe care a avut-o cu Iisus stă Crucea, împotrivirea, prigoana, batjocora, bătaia, suliţa şi spinii. Iisus a avut o pace internă şi un război extern; o pace înăuntru şi un război în afară; o pace cu Dumnezeu şi un război cu lumea. O astfel de pace ne-a lăsat Domnul şi nouă. Alături de pacea cea lăuntrică, ne-a lăsat şi nouă războiul cel dinafară. Ne-a lăsat şi nouă pace şi sabie; pace înăuntru, război în afară, pace cu Dumnezeu, război cu lumea. Această pace, împreunată cu sabie ne-a anunţat-o Domnul şi prin cuvintele: „În lume necazuri veţi avea… Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” etc.
Şi mai bine vom înţelege pacea şi sabia lui Iisus cercetând cuvintele apostolului Iacob: „Nu ştiţi că prietenia (pacea) lumii e vrăjmăşie (război cu Dumnezeu)? Aşa că cine vrea să se facă prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).
Acest citat se poate pune şi întors şi atunci iese aşa: „Nu ştiţi că prietenia (pacea) cu Dumnezeu este vrăjmăşie (război) cu lumea? Aşa că cine vrea să fie prieten cu Dumnezeu se face vrăjmaş cu lumea”. În această minunată solie a lui Dumnezeu ne vedem aşadar două felul de „păci”: pacea lui Dumnezeu, pe care o ai când trăieşti în război cu lumea; şi pacea lumii, pe care o ai când trăieşti în război cu Dumnezeu. Oamenii cei lumeşti au pacea lumii şi vrăjmăşia lui Dumnezeu. Iar oamenii cei credincioşi, cei născuţi la o viaţă nouă, prin sângele Crucii au pacea lui Dumnezeu şi războiul cu lumea.
Pacea lui Dumnezeu, pacea lui Iisus nu sufere pacea şi împăcarea cu păcatul; nu sufere nici un compromis cu păcatul, de aceea pacea lui Iisus a avut şi va avea totdeauna război cu lumea şi cu oamenii cei lumeşti. În dosul păcii celei adevărate stă şi azi Crucea, prigoana, batjocura, cununa de spini, dezbinarea etc. O astfel de pace au copii Domnului. Au pacea cea împreunată cu crucea şi războiul. S-a rupt undeva această pace între copii Domnului, în vreo familie a Domnului? S-a pomeni undeva de vreo dezbinare între copiii Domnului? Vorbă să fie! Între copiii Domnului nu poate să fie o altă rupere de pace decât ruperea cu o „pace” care vrea să trăiască în pace şi înţelegere cu păcatul. Între copiii Domnului nu poate fi o altă dezbinare decât dezbinarea de la Luca 12, 51, unde Domnul a spus că pentru Numele Lui vor fi dezbinaţi cei din aceiaşi casă. Între copiii Domnului nu poate fi o altă dezbinare şi rupere de pace decât dezbinarea pe care o face încercarea de a se face din pacea Crucii, din pacea lui Iisus o „pace” a apelor stătătoare, o „pace” a Mării Moarte.
Bunul Dumnezeu să ne ferească pe noi şi pe copiii noştri de o astfel de „pace”!
Părintele Iosif Trifa
(Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)
Sursa: „Comori Nemuritoare”
Claudiu
decembrie 27, 2009 @ 8:43 pm
„Un fiu ni s-a dat”!… (Isaia 9, 6)
In timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei Taine din Ieslea Betleemului cu inimile pătrunse de însemnătatea ei cutremurătoare…
Aud glasul proorocului Isaia… Din negura strălucitoare şi îndepărtată a celor trei mii de ani în urmă, el strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi Adevăr:
„Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat,
Domnia va fi pe umerii Lui…
Îl vor numi Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9, 6).
Harul harurilor veşnice care i-a luminat proorocului ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte Ieslea Betleemului şi Taina Cutremurătoare a Întrupării lui Dumnezeu… Privind Minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Isaia a strigat: „Un copil ni s-a născut…”
Când Mâna lui Dumnezeu a ridicat negura mai departe şi în faţa sufletului uimit al proorocului s-a ivit Golgota cu Crucea însângerată… înfiorat, cu inima zdrobită şi cu ochii înlăcrimaţi, el a scris atunci întâia dată acel minunat, unic şi veşnic Cântec de Iubire, pe care l-au repetat transfiguraţi de atunci nenumărate mii de păcătoşi, ca pe singura lor izbăvire; nenumărate mii de sfinţi, ca pe unica lor îndreptăţire… nenumărate mii de îngeri, ca pe veşnica lor uimire:
„Un Fiu ni S-a dat…”
Dar proorocul evanghelist a privit mai departe… şi, dincolo de Cruce, i s-a arătat strălucirea orbitoare a Slavei de care avea să fie urmate darurile Patimilor. Prea marea lor lumină i-a întunecat ochii sufletului şi, uimit, el a căutat să arate prin slabele cuvinte omeneşti ceea ce a văzut după aceea…
„Domnia va fi pe umărul Lui…”
Dar ce însemna într-adevăr aceasta nici el, nici Daniel, nici Ioan, nici Pavel, nici ceilalţi miluiţi ai lui Dumnezeu care au urmat după el, care au mai văzut-o şi care au mai scris despre ea n-au putut şti cum s-o spună. Erau lucruri pe care inima omenească nu le putea cuprinde şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească; lumina lor l-ar arde…
O, voi, toţi fericiţii care L-aţi primit pe Fiul Cerului să se nască în ieslea sufletelor voastre, prin credinţă, ştiţi oare voi ce înseamnă asta?…
Voi L-aţi văzut pe Hristos Copil, născându-vi-se… L-aţi văzut Fiu, dăruindu-vi-se; dar Domn, domnind, încă nu L-aţi văzut…
Când ultimele cuvinte ale veşnicului verset al sfântului evanghelist Isaia însă se vor fi împlinit, voi, care aţi fost aici alături de El atunci când era Copil şi Fiu, adică în iesle şi pe cruce, umil şi batjocorit, Îl veţi vedea… Mai mult decât atât: voi înşivă veţi fi ca El, transfiguraţi, căci Îl veţi vedea aşa cum este (I Ioan 3, 2).
Veţi putea voi oare să credeţi atât de mult?
Veniţi… Şi astăzi, când ştim că arătarea ultimei lui înfăţişări e mai aproape de vederea noastră ca oricând, să îngenunchem în faţa ieslei şi a Crucii Lui. Şi, privind dincolo de iesle şi de Cruce, la Tronul Lui cel veşnic de Domnie să unim cântarea noastră de slavă cu toate stranele şi corurile din ceruri şi de pe pământ, preamărind în smerenia de acum slava viitoare.
Pentru Acela care S-a înomenit pe Sine ca să ne îndumnezeiască pe noi.
Traian Dorz, «Isus Biruitorul», nr. 43, 44 din 25 decembrie 1947