Naționalismul lui Mihai Eminescu

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv.

Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.

Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege”.

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

„Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.

Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.

Schimbând acum, registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard „poetul nepereche al literaturii române” şi „poetul naţional al românilor”? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere – deloc de neluat în seamă – potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga „pe gâtul elevilor” prin programa şcolară.

Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul „facultative”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.

Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a „Luceafărului” şi a „Scrisorii III” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.

Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: „Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi”.

Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „în cultura lumii, locuim eminescian”, spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.

Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu

Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…”

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei”. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în luna iunie anul 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”. De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: „…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că „tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar „că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”…

(Stelian Gomboș)