Instituția nazireatului- prefigurare a instituției monahale creștine
Întâlnim în viața poporului ales o rânduială specială cu privire la nazirei și această instituție. Aceștia primeau porunci de la Dumnezeu înainte de a exercita o misiune, preînchipuindu-se astfel sfaturile evangelice. Pentru nazireu, care avea un mod de viață distinct, o viață dedicată lui Dumnezeu, exista printr-un jurământ special, făgăduința trăirii în feciorie sau abstinență chiar și pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp[1].
În Legea lui Moise se prevedeau condițiile celui care dorea „să se afierosească nazireu Domnului” (Num. 6, 1).
Nazireul venea de la nazar, care înseamna a se lega și era acesibil în mod egal atât bărbaţilor cât și femeilor. Nazireul însemna în Vechiul Testament acel râvnitor duhovnicesc care se consacra lui Dumnezeu pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, perioada legământului în care trebuia să rămână în stare de curățenie[2].
În acest context avem și îndemnul dat de Dumnezeu lui Moise, Care îi zice: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de vin şi de sicheră: oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimic din cele făcute din struguri să nu bea: nici struguri proaspeţi sau uscaţi să nu mănânce. In toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de la sâmbure până la pieliță. În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt şi trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului”(Numeri 6, 2-8).
Scopul depunerii acestui jurământ este arătarea vredniciei pentru apropierea de Dumnezeu prin abținerea de la băuturi alcoolice care distrug capacitatea de a gândi normal, precum și lipsa oricărei atingeri de trupul său, care în acea perioadă trebuia să rămână neatins.
Cu privire la acest jurământ, avem și îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care zice: ”Așadar, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot cea are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33); și, ”Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10, 39).
Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbește în acest context despre abținerea de la tot ce împiedică pe om să se apropie cu vrednicie de lucrările sfinte, de consumul de alcool dar și de alte pofte pământești: ”Dacă cineva îşi ia drept scop să se curăţească lui Dumnezeu printr-o făgăduinţă mare, adică prin modul vieţuirii celei mai înalte şi prin alegerea căii drepte şi fără prihană a dreptăţii desăvârşite, să se depărteze de vin şi sicheră, adică să-şi elibereze mintea de tot ce poate să-l îmbete şi de tot ce obişnuieşte să- l tulbure. Iar acestea socotesc că sunt cugetul lumesc, poftele pământeşti, grijile trupului, distracţiile deşarte… . Deci oprește mintea sfințită de la tot ce obișnuiește să o îmbete și spune că nu trebuie să fie părtașă la oțet , numind, socotesc, oțet, plăcerile contrare firii și perverse. De asemenea opreşte întrebuinţarea stafidei şi a sâmburilor, nelăsând mintea să coboare nici măcar la vechile rămăşiţe ale plăcerilor din noi”[3].
Deși instituția nazireatului reprezenta o categorie de oameni care se dedicau lui Dumnezeu pentru o perioadă de timp, găsim în Vechiul Testament două personaje biblice, Samson și Samuel, care au fost nazirei pentru întreaga viată.
În cartea Judecători întâlnim porunca lui Dumnezeu dată mamei lui Samson cel puternic, de a avea o viață ascetică pe perioada sarcinii: ”Iată tu eşti stearpă şi nu naşti; dar vei zămisli şi vei naşte un fiu. Păzeşte-te dar, să nu bei vin, nici sicheră şi nimic necurat să nu mănânci; Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu” (Judec. 13, 3-5). La vârsta maturității, însuşi Samson era conştient de starea lui de nazireu și spunea: ”Eu sunt nazireu al lui Dumnezeu din pântecele maicii mele” (Judec. 16. 17).
Judecătorul Samuel care a uns ca regi pe David si Saul, avea un statut deosebit față de cel al lui Samson, în sensul că acesta a fost făgăduit lui Dumnezeu de către mama sa, înainte de a ști ca va avea un fiu. Făgăduința femeii era una clară, spunându-I lui Dumnezeu că dacă o va binecuvânta cu un fiu, pe acela îl va dărui Lui: ”Şi a dat făgăduinţă zicând: Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-Ți vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici se va atinge de capul lui” (I Regi 1. 11).
Asocierea nazireului cu monahul nu poate fi concludentă, deoarece nazireul se dedica Domnului doar pentru o perioadă scurtă de timp, în timp ce monahul își dedică viața întreagă Domnului prin voturile depuse. Nazireul se abținea decât de la băuturile alcoolice și de la atingerea de cadavre, pe câtă vreme monahul, nu are aceste interdicții. Nazireul putea să se căsătorească, să-și întemeieze o viață de familie și să aibă copii, pe câtă vreme monahului îi sunt interzise acestea. Singura asemănare dintre ei ar fi doar respectarea angajamentelor luate, fiecare în sensul și contextul dat.
Practicarea retragerii din lume în Vechiul Testament, chiar și pentru o perioadă mai lungă de vreme, nu trebuie asemuită retragerii în pustiu pe care o făceau și încă o mai fac monahii, deoarece concepția retragerii și a izolării oamenilor vechitestamentari avea scopul reculegerii, pentru primirea unei revelații, pe câtă vreme retragerea monahilor în pustiu și în singurătate, trebuie văzută doar din sensul purificării și apropierii de dumnezeu prin viață ascetică și rugăciune neîntreruptă, având ca scop final mântuirea sufletului[4].
Autor: Pr. Stanciu G. Radu
