Ne e ruşine să fim văzuţi pe lângă cei săraci

8

femeia săracăMi s-a întâmplat de mai multe ori să mă întâlnesc cu un copil de la orfelinat pe care-l cunoşteam sau cu un om sărac de pe stradă, şi în acelaşi timp să apară cineva cunoscut. Primul instinct din acel moment a fost „să scap” cât mai repede de cel sărac, expediindu-l sau plecând de lângă el, de ruşine să nu fiu văzut în prezenţa lui. De ce oare?

Copilul acela din orfelinat, aşa necăjit cum e, nu are aceeaşi demnitate de om ca şi noi? Hainele mai frumoase sau câteva clase în plus ale noastre, se pot pune în balanţă cu valoarea acelui copil, ca persoană, înainte lui Dumnezeu şi a lumii întregi?

Un alt lucru pe care l-am observat a fost acela că şi mie îmi place să fiu luat în seamă de un om bogat, de un profesor, de cineva bine-văzut în societate. De multe ori am încercat „să mă dau” pe lângă cei mai mari, sau mai bine-văzuţi, nu neaparat pentru a arăta celorlalţi cu cine sunt eu ci pentru a fi luat şi eu în considerare de cineva „mai important”, pentru a fi considerat şi eu măcar pentru puţin timp la acelaşi nivel cu ei.

Însă aşa cum eu aş vrea ca cei mai mari ca mine şi cei mai importanţi să mă salute, să vorbească cu mine, să mă ia în seamă, tot așa și acel copil de la orfelinat vroia să vorbească cu mine şi vroia ca eu să-l tratez ca pe un om, la acelaşi nivel cu mine.

Dacă eu fug de lângă cei săraci, de lângă cei mai mici decât mine, de ce mă mir că cei mai mari decât mine nu vor să mă ia în seamă? E lucrarea lui Dumnezeu care mă învaţă să fiu om cu oricine, fără să caut la faţa sau la hainele lui. Dacă eu le acord atenţie celor săraci atunci va rândui Dumnezeu ca şi cei mai mari decât mine să-mi acorde atenţie.

Un părinte drag nouă zicea că trecem adeseori pe stradă şi vedem un sărac cerşind şi dăm milostenie câţiva bănuţi, iar apoi fugim repede mai departe, dar uităm să dăm ca milostenie și un cuvânt bun. Aruncând bani celui sărac poate încercăm să acoperim o mustrare a conştiinţei că noi avem de toate şi el n-are nimic, dar nu-l tratăm pe cel necăjit ca pe un om. Părintele spunea că decât a da bani, e mai important câteodată să te opreşti şi să vorbeşti cu cel sărac şi să-l întrebi ce mai face, cum se mai simte şi de ce are nevoie, tratându-l ca pe o persoană, coborându-te la nivelul lui așa cum și Hristos Domnul, prin întruparea și nașterea Lui, s-a coborât la nivelul nostru. Un zâmbet şi un cuvânt bun poate înveseli inima celui sărac pentru toată ziua şi-i poate întări nădejdea că va veni o zi în care toţi vom ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte.

Cu ce sunt eu mai presus decât cel care doarme pe stradă? Cu ce sunt eu mai „important” sau mai „bun” decât el înaintea lui Dumnezeu? Cu nimic.

Aşa a aşezat Dumnezeu lucrurile ca unii să fie săraci şi alţii bogaţi. Cei săraci au nevoie de milostenia celor bogaţi ca să-şi ducă viaţa aici pe pământ în pace, iar cei bogaţi au nevoie de cei săraci ca să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să intre în Împărăţia cea prea luminată şi prea frumoasă. Săracii fără bogaţi mor de foame şi de frig, iar bogaţii fără săraci ajung prin egoismul lor în iad, în chinurile veşnice.

Cum e mai bine să fii: bogat sau sărac? E bine să fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, să fii om cu omul.

„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.”

(Bălan Claudiu)

(Visited 45 times, 1 visits today)