Ne face să ne oprim și să zâmbim
Orice boală din lumea această este spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire, fie că realizăm acest lucru sau nu. Raluca, mama Ecaterinei, o fetiță de un an care s-a născut cu Trisomia 13, a înțeles extraordinar de frumos că boala e în primul rând binecuvântare. Vă invit să citiți au articol minunat:
„Ne face sa ne oprim si sa zambim.
Cine?
Viata insasi.
Au trecut 7 luni cu Cati. Are acum 7.100 kg, a pasit cu bine (speram) peste prima infectie urinara si peste primul tratament injectabil cu antibiotic. Face progrese (in ritmul ei de simpatica broscuta testoasa- dar le face si sunt vizibile). Singura parte negativa a evolutiei ei sunt micile convulsii (ca niste tresariri) care se accentueaza in ultima vreme.
Facem si noi progrese.
Invatam lectia recunostintei si a zambetului zilnic.
Cati, dupa cum stiti, este experta la zambit. Ne perfectionam si noi datorita ei. O pandim – fratior, bunici si parinti, sa vedem cand zambeste si ne bucuram de bucuria ei. Fratele ei mai mare ma cheama entuziasmat sa imi arate ca Ecaterina rade, de cateva ori pe zi – a observat el ca e o chestie importanta la noi in familie, ca ne seteaza pentru buna dispozitie, si profita si el din plin de asta 🙂
Si sunt atatea lucruri care o fac sa zambeasca! Atingerile blande si sarutarile, lumina portocalie a apusului, vocile noastre, sunetul clopoteilor agatati deasupra patutului, cadenta melodiilor din jucariile muzicale, culorile jucariilor preferate, oamenii care o iubesc. Imprastie bucurie ca un foc de artificii, ca o ploaie de petale la sfarsitul infloririi copacilor. Gangureste- si e muzica. Aseara i-am ascultat inimioara batand- si a fost muzica. Acum scriu in sunet de clopotei, si e muzica.
Ne aminteste de Cer si de toate lucrurile cu adevarat importante. In lumina acestei lumini, nimeni nu va avea ocazia sa ne caineze ca avem o fetita ca Ecaterina. Avem O FETITA. Aduce in casa tot ceea ce o fetita aduce cu sine- gingasie, bucurie, dragalasenie si o multime de hainute roz. Si ne mai aduce ceva: iminenta Cerului. O constientizare mai mare a faptului ca vesnicia e dupa colt. O percepere mai acuta a durerii.
Mai plang uneori cand vad ca o doare burtica. Ma revolt pentru asta. Mi se pare nedrept ca viata ei fragila sa sufere si din pricina asta. Intr-unul dintre aceste momente, Dumnezeu mi-a soptit: Si totusi, Cati o duce bine. O doare, dar are o mamica langa ea. Are un tatic care o adora si un fratior care incerca sa o vindece cu pupici. Cineva care e dispus sa o plimbe, sa o legene pe o minge de fitball, sa stea cu ea pana ce durerea va trece, sa ii sopteasca in ureche mangaieri. Dar ceilalti copii? Ceilalti pe care ii doare si sunt mici si sunt singuri? Ceilalti pentru zambetul carora nu se opreste nimeni? Ceilalti cu dizabilitati, cu suferinte, dar si abandonati?
Oamenii, cand aud de Cati, obisnuiesc sa imi spuna ca Dumnezeu da astfel de copii celor ce ii pot duce, celor puternici. Nu e adevarat. Nu e adevarat. O marturisesc sutele de copii abandonati ce isi duc povara in singuratate.
Se apropie Sarbatorile, si cautam ingeri. Ii cautam prin magazine mai ales, la raionul de ornamente. Ii cautam in povestile biblice sau in icoane. Gasiti anul acesta un inger cu un trup imperfect, si chiar daca spuneti ca sunteti prea sensibili si nu puteti suporta imaginea sau prezenta unui copil cu handicap sever, a carui suferinta e amplificata de lipsuri si abandon, care in trupul lui schilodit nu seamnana nici pe departe a inger, mergeti totusi si lasati-l sa va zambeasca. Poate va va topi inima si va imprima pe ea amintirea unei pene de inger. In amprenta aceea de pana Dumnezeu va turna iubire si compasiune si lumea va fi un pic mai buna. Acesta e sensul lor principal. Am experimentat-o pe inima mea.
Alegeti sa va zambeasca un inger de Craciun.
(Raluca. Articol publicat pe 30 noiembrie 2011 pe Blogul „Fără să știe, îngeri.”)