„Ne înşală popii ca să îşi umple ei buzunarele”

Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă de la Dumnezeu -potopul. Vremea a trecut, iar oamenii îi dădeau înainte cu dezmăţul, şi nu se gândeau la pocăinţă şi nu-l credeau pe propovăduitorul pocăinţei, pe dreptul Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit până la ultimul amănunt.

Evreii nu i-au crezut pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au ajuns în robie, şi Ierusalimul a fost pustiit, şi toată bogăţia lui a fost dusă în Babilon.

Iudeii din vremea lui Iisus Hristos nu credeau în Hristos ca în Mesia şi l-au omorât cu moarte de cruce, şi prorocia lui Hristos despre căderea Ierusalimului s-a împlinit după scurtă vreme – pe iudei i-au nimicit romanii fără cruţare. Aşa e şi în vremea de acum: poporul a înnebunit, nu ia aminte la voia Sfintei Biserici, spune: „Poveşti, ne înşală popii ca să îşi umple ei buzunarele”. O, orbilor ! O, tarilor de cerbice şi netăiaţilor împrejur la inimă! Au nu sub ochii voştri se împlinesc şi acum toate cele prezise de Evanghelie ? Iată război nimicitor, iată foamete, iată molime. Oare nici acum nu credeţi în dreapta judecată dumnezeiască? Dar să ştiţi că judecata bate la uşă şi Domnul va veni degrab, cu slavă, să judece viii şi morţii (2 Tim. 4,1).

Ca un Doctor milostiv, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, păcătoşilor, care bolim de nenumărate patimi, doctoria duhovnicească a pocăinţei, ca să trăim prin ea. Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumină. Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a plinit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatului.

Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine de bunăvoie jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa: dar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei înţelepţi cu adevărat se folosesc de ea cu osârdie, se schimbă cu schimbarea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu gânduri, dorinţe, planuri, fapte noi, şi se mântuiesc, se luminează şi devin ai lui Dumnezeu. Numai necredincioşii sunt vicleni, trufaşi, încăpăţânaţi şi leneşi: ei pier.

***

Toţi sfinţii se recunoşteau şi se simţeau păcătoşi, şi toţi, fără făţărnicie, plângeau, se pocăiau, făceau dovadă că îşi dau seama – pe cât e cu putinţă omului – de păcatele lor cele cu voie şi fără voie; urcau pe treptele pocăinţei, ale îndreptării, se căleau în toate virtuţile – şi au ajuns Ia sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu şi la starea de casnici ai Lui. In fiecare zi le citim rugăciunile, ne umilim împreună cu ei ,plângem împreună cu ei şi primim milă de la Domnul. Slavă milostivirii Lui, îndelungii Lui răbdări, Care ascultă şi răspunde cu bunătate. Cât de fericiţi suntem având asemenea Dumnezeu, puternic întru milă şi bun întru tărie ca să-i ajute şi să îi mângâie pe toţi cei ce nădăjduiesc în milostivirea Lui!

***

Cum îi atrage Domnul pe credincioşii aleşi, care iubesc slujba lui Dumnezeu, şi cum îi va atrage până la sfârşitul veacului prin cântările liturgice, prin stihire, prin canoane şi prin toată alcătuirea dumnezeieştilor slujbe! Ce bogăţie de pocăinţă fierbinte, de umilinţă a inimii este ascunsă în slujbele noastre! Ziua şi noaptea au stat la rugăciune mulţi nevoitori, atraşi de dragostea pentru Hristos, şi I-au adus ca jertfă Lui, Celui ce îi iubea şi pe Care II iubeau, foarte mari nevoinţe de înfrânare, de rugăciune şi de vedere duhovnicească.

***

Sfinţii urmăreau cu agerime toate mişcările inimii lor şi băgau de seamă dacă nu cumva se cuibăreşte în ea vreo lipsă de bunăvoinţă, vreo răutate sau ură faţă de cineva, vreo părtinire, vreo lăcomie – şi smulgeau neîntârziat aceste rădăcini diavoleşti, aruncau această plămadă a iadului, după cum făceau şi cu toate celelalte patimi. Ei tăiau neîntârziat, din râvnă dumnezeiască, toate rădăcinile şi rădăcinuţele şi nu le îngăduiau să se întindă, ca să nu-i înăbuşe, ca să nu-i despartă de Dumnezeu. Amin.

(Sf. Ioan de Kronstadt – Ultimele insemnari)