Necredinciosul își este sieși călău
Într-o zi, acum câteva luni, fiind în parc cu soția și fetițele, mă întâlnesc cu un preot pe care-l cunoșteam, un om blând, liniștit, cu o fire așezată, care acum este și profesor. Un păstor de suflete așa cum trebuie, cu tact pedagogic, cu multă înțelepciune. A fost voia lui Dumnezeu să mă întâlnesc cu el într-o perioadă în care eu avusesem anumite dezamăgiri în legătură cu unii slujitori ai Bisericii. Deși trecusem de perioada critică, de supărările acelea de moment, în sufletul meu încă mai existau frustrări.
Părintele era în parc cu copilașul lui. Ne așezăm pe o băncuță și ne punem tihniți la vorbă. L-am simțit apropiat și de aceea mi-am deschis ușor sufletul față de el, și i-am povestit de supărările mele. Părintele m-a ascultat cu atenție și mi-a spus că a trecut și el prin multe astfel de situații și nu e nimic nou sub soare. Eu îi tot spuneam de noi tinerii că vrem să facem, să dregem, că avem râvnă, că nu vrem să facem compromisuri, că încercăm să aducem un plus de prospețime în viața Bisericii, etc. Iar el îmi răspunde că lumea nu este așa cum o vedem noi tinerii, chiar dacă ne dorim toate aceste lucruri bune. Îmi spunea că noi tinerii nu vedem viața în mod realist, pentru că încă nu ne-am lovit de toate ale ei, ci suntem încă neexperimentați și n-am cunoscut cu adevărat cum sunt oamenii, ce gândesc ei, cât de mult pot greși sau dimpotrivă cât de mult bine pot face.
Creștinul adevărat este cel care ia cele mai bune decizii știind temeinic și binele dar și răul din jurul lui. Abia atunci înțelege ce se întâmplă în jurul său și conștientizează care ar putea fi efectele alegerilor sale.
Un sfânt părinte zicea: „Credința din tinerețe mi se pare astăzi a fi necredință”. Astăzi când merg pe 30 de ani îmi dau seamă că la 20 de ani, când am intrat în Biserică, deși eram mai râvnitor spre rugăciune, mai curat în gândire, totuși eram tare naiv, judecând greșit situații și persoane după mintea mea necoaptă. Astăzi, experiența vieții m-a învățat multe lucruri, și când știu cât rău e în mine și în lumea noastră, decizia de a crede în Dumnezeu și de a-i urma poruncile are mult mai multă greutate. La 20 de ani era ușor să zic: „Cred în Dumnezeu” dar astăzi cu toate ispitele care vin de la trup, de la lume și de la diavol, și cu tot răul pe care l-am auzit, simțit sau văzut îmi dau seama că e mult mai greu să spui: „Cred în Dumnezeu și fac voia Lui.”
Nu vom cunoaște niciodată tot răul sau binele din lume, dar cu cât înaintăm în viață, veți vedea că soluțiile pe care ni le dă Dumnezeu problemelor noastre, în Sfânta Evanghelia, ne vor părea din ce în ce mai valabile și mai înțelepte.
Eu îi tot spuneam părintelui că mă aștept de la necredincioși să păcătuiască în fel și chip, dar de la slujitorii Bisericii aștept măcar corectitudine, nu sfințenie, ci măcar bun simț și bună-cuviință. Iar el mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:
„Să nu ai așteptări de la nimeni, niciodată! Să ai mereu așteptări de la tine și să te judeci pe tine însuți când nu te ridici la măsura așteptărilor!”
Acest cuvânt se împletește de minune cu ce-mi spune adesea părintele duhovnic: „Să-l ai model mereu pe Hristos, nu pe mine, sau pe alt preot, sau cutare om. Ești creștin (cuvânt derivat de la Christos), porți numele lui Hristos”.
Oamenii mereu greșesc, chiar și cei cu viață sfântă, pentru că „nu este om care să fie viu și să nu greașească, numai Tu singur ești fără de păcat” zice Biserica în slujba înmormântării, și pentru că „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17) așa cum îi zice Mântuitorul Hristos tânărului bogat.
Dacă ne vom lua modele de urmat din lume la un moment dat vom fi dezămăgiți, pentru că toți suntem slabi și cădem adesea. Hristos Domnul n-a păcătuit, n-a dezamăgit niciodată, e mereu prezent în inima noastră, dacă-L chemăm, și în plus de asta e Învățătorul nostru, dispus permanent să ne îndrume viața spre împărăția cerurilor. Să nu luam ca model de viață nici pe duhovnici, nici pe monahii iscusiți, nici pe pustnici, nici pe creștini cu viață sfântă, ci mereu pe Hristos, modelul tuturor modelelor.
Părintele continuă și-mi spune: „Să te uiți cu milă la cel ce greșește, dar nu cu milă disprețuitoare ci cu milă compătimitoare și blândă. Gândește-te, dacă un copil al străzii ar ieși dintr-o canalizare și te-ar scuipa sau te-ar ocărî, tu ce i-ai zice? Ți s-ar face milă de el, ca față de un om care n-are părinți, n-a primit educație, și bineînțeles că nu vei riposta, pentru că-i înțelegi neputința. Așa să facem și față de cei care ne greșesc, fie ei și slujitori ai Bisericii, să avem milă ca față de unii ce nu știu ce fac.”
Tot părintele mi-a reamintit că păcatul este o pedeapsă în sine pentru cel păcătos, și nu mai are nevoie de o altă pedeapsă. Păcatul e o frustrare și un chin pentru cel care-l săvârșește.
„Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.
De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, cuvântul nr.3, Editura Predania)
Avem toate argumentele din lume ca să nu ne judecăm aproapele și totuși o facem. Poate aceste cuvinte ale Sfântului Nicolae vor fi un argument în plus pentru acele momente în care ne grăbim să judecăm sau să cerem pedepsirea păcătosului.
(Claudiu)
Boitos
august 28, 2012 @ 8:06 am
Cateodata asa simt si eu : ca atunci cand am fost mai tanara am avut alta credinta, acum am alta, e diferita.Acuma incerc sa accept ca imi da Dumnezeu si sa ma rog constanat ( nu mult, ci constant).Cand eram mai tanara imi faceam alte planuri si alte vise.Dar asa cum planul de acasa nu se potiveste cu cel din targ, mi s-au intamplat alte lucruri bune si rele care mi-au pus credinta la incercare.Adica mi-au pus credinta la incercare rau de tot.
Si pana la urma probabil ca e bine sa visam sa speram, dar sa traim ancorati la realitatea zilelor noastre.Sa nu incercam sa schimbam oameni din temelii, ci doar sa punem putin umarul la refacerea lor.
Sa nu speram la nesfarsit ca acel om , cu patimi si probleme, se va schimba radical intr-un anume timp, ci incetul cu incetul , pana la sfarsitul vietii sa devina alt om.
Un preot in biserica noastra a spus o data: ,,Dumezeu nu e drept, ci este milostiv”.Asa si este: nu e drept asa cum vrem noi, ci el da o sansa fiecaruia.Peste fiecare dintre noi rasare soarele si o noua zi incepe.Depinde ce facem noi cu acea zi : ne rugam macar cateva minute, facem fapte bune, gandim bine, sau opusul?
Si exact asa zice si mama mea: Dumezeu deja ii bate pt pacatele lor, deoarece nu vad ca sunt in pacate.Nu vad nimic inafara de rau, nu pot face nimic decat rau.Iar datoria noastra este sa ii iertam pe toti pt toate ( desi e f greu) , sa ne rugam pt ei , si sa ne rugam sa ne fereasca Dumnezeu de ei.De toti cei rai si fara Dumnezeu.
Pt ca mai bine este sa ai langa tine (vecin, coleg) de orice religie ( pt ca nici o religie nu indeama la rau) decat sa ai atei sau necredinciosi.
Si pana la urma trebuie sa avem grija de noi insine , nu cumva prin putina noastra credinta sa cadem in latura ateilor.
anaprunescu
august 28, 2012 @ 12:12 pm
Este greu sa aduci pe un om care nu crede in existenta lui dumnezeu pe drumul cel drept al credintei si mai trist este cand acesti oameni se numara printre prietenii nostrii dar macar trebuie sa incercam sa-i ajutam prin discutii purtate ,prin exemple de viata si prin multe rugaciuni pentru ei pentru ca dumnezeu sa le lumineze in viata aceasta sa nu fie pierduti pt totdeauna…
alexandra
august 28, 2012 @ 1:20 pm
sa ne rugam si pentru cei necredinciosi din familiile noastre ori prieteni,sau rude.Dumnezeu stie cum sa aranjeze lucrurile,si daca ne rugam mereu pentru ei Dumnezeu ne va implini cererea.
Stiu pe o credincioasa cu multa credinta,sotul ei bea,fuma nici sa nu auda de Dumnezeu,de Biserica.si dupa ani buni,cu rugaciuni pentru el,sotul dansei s-a schimbaat putin cate putin,si acum…de curand merge in fiecare duminica la biserica.o bucurie,mai ales la batranete(cum era el)
crysty
august 28, 2012 @ 2:43 pm
Asa e,perceptia fata de credinta noastra se schimba ,pentru ca noi insine suntem schimbatori.Uneori insa nu ne mai amintim cum eram de fapt,acum 10 ani de exemplu,ce gandeam si ce simteam.Personal a trebuit sa traiesc diferite experiente,sa trec prin anumite perioade pana am ajuns sa fac clar o diferentiere intre religie si credinta.A trebuit sa treaca timp,pt a realiza cata diferenta e intre cele 2,la inceput fiind aproape de nesesizat.Aproape as spune ca nici nu au vreo legatura dar mai bine sa tin pt mine secretul asta.Cert e ca atunci cand incepi sa te apropii de Dumnezeu traiesti o euforie si efervescenta convertirii te face sa vezi lucrurile doar in alb si negru(apropo de articol si de faptul ca tinerii au multa ravna dar nu au discernamant).Dupa care,vine un timp cand incep intrebarile si personal a trebuit sa fiu destul de brutal cu mine pt a realiza automatismele in care incepusem sa cad datorita obisnuintei,de ex:mersul la biserica,rugaciunea,tendinta de a ma considera „pacatos si nevrednic” doar cu gura,tendinta de a fi vazut cumva „duhovnicesc” si de a crea o falsa impresie,tendinta de a judeca,critica si chiar osandi pe cei de alta religie…lucruri facute din pur automatism ca sa nu spun pura prostie.Iar asta nu e credinta ci formalism sec desi poti fi sincer intr-un fel chiar facand astfel.Insa cred ca adevarata credinta se naste atunci cand devenim constienti de ce facem,adica cand ne manifestam liber sinele pt ca el vine de la Dumnezeu si vrea sa se manifeste in viata asta liber si nu din automatism.
Relevant mi s-a parut pasajul:”Tot părintele mi-a reamintit că păcatul este o pedeapsă în sine pentru cel păcătos, și nu mai are nevoie de o altă pedeapsă. Păcatul e o frustrare și un chin pentru cel care-l săvârșește.”Doamne ajuta!
Mihai Aurelian Gogonea
august 28, 2012 @ 5:02 pm
Doamne ajuta Claudiu,
multumesc frumos pentru subiectul abordat in acest articol, subiect care de multe ori a reprezentat pentru mine piatra de poticnire. Dupa citirea acestui articol vad lucrurile altfel.
Doamne ajuta!
Claudiu Balan
august 29, 2012 @ 4:12 am
Cu drag, Mihai!
elena
august 29, 2012 @ 6:44 pm
Frumos articol! Ma regasesc si eu in el …daca privesc in urma cu vreo 5 ani eram asa de neclintita in ideile mele si atat de increzatoare, nu credeam in compromisuri , pentru mine totul era ori da ori ba ,nu era cale de mijloc, insa acum , privind in urma realizez cata lipsa de discernamant aveam, poate si acum mai am momente ,dar , anumite experiente mi-au aratat ca de cele mai multe ori trebuie sa cobori la compromisuri si /sau sa nu privesti nimic doar dintr-o perspectiva …nimeni nu-i atat de bun sau atat de rau cum il vedem noi…
Cel putin incerc sa cred asta ,nu spun ca mereu imi si reuseste…
Claudiu Balan
august 29, 2012 @ 9:03 pm
Doamne ajută, Elena!
N-am vrută să las de înțeles în articol că la un moment dat în viață noi tinerii trebuie să învățăm să facem compromisuri. Doamne ferește! Nicidecum!
Ci am vrut doar să spun că lucrurile nu sunt așa roz cum ne așteptăm noi, că lumea e mult mai rea, și noi suntem mult mai slabi. Că noi tinerii visăm să schimbăm lumea, dar dacă am ști cum e ea cu adevărat am fugi cât am putea de frică.
Hristos Domnul a zis să fim desăvârșiți, și asta înseamnă să nu facem niciodată compromisuri, să nu știrbim niciodată adevărul. Să nu mințim, să nu furăm, să nu încercăm să slujim și lui Dumnezeu și diavolului.
elena
august 29, 2012 @ 10:23 pm
Doamne ajuta!
Nu! nici eu nu am vrut sa las de inteles asta!
Nu am vrut sa spun ca se ajunge la a face compromisuri cu pacatul, m-am referit strict la mine , la faptul ca unele intamplari si persoane te pun in situatia de a face compromisuri cu tine insuti , sau poate mai corect ar fi sa spun ca sunt momente in care ajungi sa lasi atat de mult de la tine ,sa-ti calci cuvantul si ideile tale in incercarea disperata de a te pune in anumite situatii si de a intelege comportamentul anumitor persoane…
Problema e ca si eu vedeam atat de roz totul si unele situatii care acum ceva timp le „judecam” superficial in momentul cand am trecut prin, sau pe langa, am realizat ca e foarte usor sa „privesti” din afara si sa judeci , dar e foarte greu sa infrunti , sa gasesti o rezolvare si sa ajuti! E foarte greu!
In momentul in care vezi greseala altora si stii bine ca ai dreptate si ca asa ar fi drept si corect ca sa se comporte , dar se intampla exact contrariul, e o lupta foarte mare cu propriul eu, pentru ca vrei sa-l „indrepti ” pe celalalt, dar, in acelasi timp avand asteptari mari ajungi sa faci mai mult rau decat bine .
Astfel nu ramane decat smerenia…
Ajungi sa „accepti” greseala si raul care ti-l face cineva doar fugind de judecarea lui si privind mereu spre sine , dar si asta e foarte greu de realizat daca greseala celuilalt te afecteaza in mod repetat si/sau permanent.
Opinia mea e ca cel mai greu e sa nu judeci , e o lupta fara sfarsit!…