Mai e nevoie de religie în mileniul III, în era tehnologiei?
Mai este necesară religia? Sunt oameni răzleţi, fără simţul răspunderii, mai mult sau mai puţin certaţi cu bunele moravuri şi cu ideile sănătoase, care aruncă vorba că religia şi-a trăit traiul, că în veacul vitezelor, în epoca civilizaţiei tehnice şi în mijlocul preocupărilor materialiste nu mai avem lipsă de Dumnezeu, că omul poate trăi şi fără de Dumnezeu şi fără religie. Din astfel de gânduri şi şoapte, ne-am trezit cu multe biserici goale, care nu sunt altceva decât semne de răzvrătire împotriva religiei.
Este deci firesc şi logic să ne întrebăm: Mai avem nevoie de religie sau nu? Mai avem trebuinţă de biserici sau… să le închidem? Da sau ba?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări, se cuvine să arătăm: Ce înţelegem prin religie? Ce este religia?
Răspunsurile sunt multe. Răspunsul nostru este acesta: Religia e comuniunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită lăuntric, în inimă prin evlavie şi în afară prin cultul divin, virtuţi şi fapte bune. Mai pe scurt: Religia este iubirea lui Dumnezeu.
Trebuie să ne însemnăm că religia nu provine de la om, nu este o creaţie a omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, un dar de la Dumnezeu. Copiii niciodată n-ar şti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s-ar trezi şi nu ar creşte în această iubire. Un copil crescut în pădure, între animalele sălbatice, n-ar şti ce-i iubirea părinţilor. El învaţă iubire din ochii şi de pe braţele părinţilor. Aşa e şi religia. O avem de la Dumnezeu prin iubire şi descoperire. Noi n-am fi ştiut nimic despre Dumnezeu dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar fi descoperit.
Simţul religios este un fapt universal, un fenomen dat, întipărit în sufletul nostru; este o calitate specifică a sufletului, ca şi celelalte simţuri. Omul întreg omul normal, este acela care are şi îşi dezvoltă toate simţurile, inclusiv simţul religios. Omul fără simţul religios este ca şi omul fără simţul văzului sau auzului, un orb, un surd sau mut, un om nereuşit, anormal.
Desigur, unui om fără simţul religios în zadar ii vorbim despre religie, pentru că îi lipseşte organul aperceptiv, simţul prin care să primească adevărurile religioase. Osteneala de a-l convinge despre adevărul religiei este tot aşa de zadarnică şi inutilă ca şi osteneala de a vorbi orbului despre culori, surdului despre muzică şi mutului despre filipicele lui Demosthene.
Prin urmare, fiinţa religiei este de la Dumnezeu ca dar sau tipar în suflet, ca oricare dar, ca oricare simţ, fără de care omul nu este întreg, nu este normal.
Religia este condiţionată de doi factori: Dumnezeu şi omul. Există Dumnezeu, de existenţa omului cine se îndoieşte , religia e posibilă; nu există Dumnezeu, religia nu e numai zadarnică, dar e o ficţiune, o boală a sufletului, o deşertăciune, un vis himeric.
Că Dumnezeu există – numai nebunii se îndoiesc, oamenii care au constituţie psihologică defectuoasă, monstruoasă. Orice lucru îşi are un autor, orice lege un legiuitor, orice atelier un conducător, orice copil un tată, orice clădire un arhitect, orice operă de artă un artist creator. Nici lumea nu ne-o putem închipui fără de un Tată creator, fără Dumnezeu.
Dumnezeu există, omul există, religia e deci posibilă. Dar este religia necesară? Avem noi trebuinţa şi datoria de a trăi cu Dumnezeu în comuniune de iubire? Este aceeaşi întrebare pe care şi-o pot pune şi copiii: Avem noi datoria şi trebuinţa de a trăi în comuniune de iubire cu părinţii?… De bună seamă că: Da!
Religia e necesară în primul rând omului, ca fiinţă călătoare prin viaţă şi peste faţa pământului. Să ne închipuim un călător care se trezeşte la Polul Nord, la Polul Sud, sau în mijlocul unui pustiu nemărginit. Care ar fi primul lui strigăt?… Doamne.’… Ajutor.’… Ce groază l-ar cuprinde dacă strigătul lui n-ar avea nici un ecou şi nici un răspuns.
Acest călător, pretutindeni pe faţa pământului, este omul. De când s-a trezit el pe lume, s-a consolat, s-a întărit, s-a luminat cu credinţa şi cu convingerea că nu e singur în lume, că strigătul lui după ajutor nu rămâne fără răspuns, că este un Dumnezeu care aude, vede, ştie, poate, rânduieşte şi conduce toate. Singurătatea ucide; e ca şi întunericul: plină de primejdii; şi ca moartea: urâtă şi plină de groază.
Religia este viaţă şi lumină. E făclia cu care omul a ieşit din întunericul animalităţii în zarea istoriei şi din negura barbariei la lumina culturii. Când nu era nici ştiinţă, nici filozofie, nici arte, nici stat, nici şcoală, nimic din ceea ce constituie astăzi creaţia, cultura şi mândria omului în lume, exista religia. Atunci religia era ştiinţa, filozofia, arta şi peste tot şcoala omenirii.
Religia dă omului un ideal şi vieţii un scop; un ideal permanent, un scop autentic.
Din instinct şi cu toate facultăţile şi forţele sale sufleteşti, omul caută lumii şi vieţii o cauză, un rost, un scop, un ideal. Raţiunea caută adevărul, voinţa – binele şi inima – fericirea.
Căutăm setoşi adevărul suprem, o concepţie sigură despre lume, viaţă şi om. Ne întrebăm: de unde venim, ce suntem, ce rost au toate şi unde mergem?… La aceste enigme şi întrebări mari, nimeni nu poate răspunde fără ajutorul religiei. Religia a pătruns mai adânc în tainele adevărului vieţii; ea dă răspunsurile cele mai serioase întrebărilor celor mai grele; ea oferă omului cea mai solemnă, cea mai serioasă, cea mai mulţumitoare, cea mai luminoasă şi mai adevărată concepţie despre lume, viaţă şi om. De aceea religia este de cea mai mare trebuinţă pentru raţiunea omului în drumul ei printre enigme, spre aflarea adevărului suprem.
Dar, în drumul spre adevăr, voinţa omului nu face totdeauna binele; omul nici nu ştie totdeauna ce e binele şi ce e răul. Tot religia este lumina care ne dezvăluie conştiinţa şi cunoştinţa binelui suprem.
Fericirea – supremă, după care însetează şi aspiră de mult inima omului, tot religia o dă. Toţi oamenii caută fericirea; toţi luptă pentru fericire; toţi aleargă neodihniţi, „din straja dimineţii până în noapte” şi de la naştere până la moarte, după fericire, parca-ţi pot spune că sunt într-adevăr fericiţi?… Dacă omul ar fi creatorul fericirii, toţi oamenii ar trebui să fie fericiţi, pentru că toţi doresc şi vor să fie fericiţi – şi nu sunt. Ba se pare că e mai multă fericire în condiţii care par nefericite şi e mai multă nefericire în condiţii care par fericite. De pildă, e mai multă fericire în condiţiile sărăciei şi simplităţii, decât în condiţiile bogăţiei şi vieţii atât de complicate pe care o ducem mai ales pe la oraşe. Ce sunt teatrele, cinematografele, cafenelele, cluburile, stupefiantele şi băuturile alcoolice decât surogate, mijloace prin care oamenii banilor şi ai plăcerilor trupeşti caută – în zadar – să-şi creeze beţii şi fericiri artificiale.
Fericirea este o gratie de la Dumnezeu, un dar care răsplăteşte virtutea şi sfinţenia vieţii, o binecuvântare a religiei. După beţie, în care îşi caută unii fericirea, oamenii sunt trişti, obosiţi, ruşinaţi în faţa propriei lor conştiinţe. Dar după o sfântă Cuminecătură, cât sunt oamenii creştini de senini, uşori, înnoiţi, buni, plini de bucurie, fericiţi. De ce? Pentru că fericirea e fructul curăţeniei sufleteşti, e darul sfinţeniei, este un bun ceresc dobândit. Inima omului religios e plină de lumină şi totdeauna în sărbătoare. Iată cum religia este de trebuinţă omului, în interesul propriei sale fericiri, în interesul bucuriei după care tânjesc inimile noastre ale tuturor.
Dar şi în faţa nefericirilor religia este cea mai mare forţă consolatoare. în faţa morţii, a durerii şi a suferinţei, tot religia este cea care mângâie, puterea care transformă otrava în leac vindecător, lacrimile de durere în lacrimi de mântuire.
Prin urmare, religia este necesară omului pentru că între enigme oferă raţiunii adevărul suprem, o concepţie veridică despre lume, viaţă şi om; pentru că în mijlocul contradicţiilor oferă voinţei binele suprem şi pentru că în mijlocul artificiilor şi surogatelor oferă inimii fericirea supremă.
Partea a II-a a articolului o găsiţi aici: Ce ne oferă religia în mod concret
Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: Necesitatea Religiei
Guest
februarie 10, 2011 @ 7:31 pm
Eu sunt mai nestiutor de felul meu si mai putin interesat in a stabili adevarul intr-o disputa ce va dura secole de acum inainte, dar m-a deranjat ingrozitor de mult o fraza din acest articol.
"Că Dumnezeu există – numai nebunii se îndoiesc, oamenii care au constituţie psihologică defectuoasă, monstruoasă."
Este jignitor pentru o categorie insemnata de oameni. Ce inseamna asta? Ca religia este institutia suprema a moralitatii si a adevarului ? Sa inteleg ca este interzis sa gandesti, sa te indoiesti de Existenta. Iar ne intoarcem la Evul Mediu, cu "crede si nu cerceta". Chiar nu am cuvinte in a-mi exprima oprobiul pentru aceasta fraza!
Laura-optimista
februarie 11, 2011 @ 12:09 am
În concepţia marelui istoric al religiilor Mircea Eliade, definiţia cea mai completă şi cea mai potrivită a fiinţei umane este aceea de fiinţă religioasă (homo religiosus), de fiinţă care simte nevoia de a se raporta, într-un fel sau altul, la Divinitate. De aceea, chiar şi în preistorie, atunci când oamenii nu-L cunoşteau pe Adevăratul şi Unicul Dumnezeu (sau, mai corect spus, Îl cunoşteau puţini dintre ei) , simţeau nevoia de a I se închina şi, neputându-L găsi, idolatrizau lumea creată. Ateii… au şi ei un mod de raportare la Dumnezeu, căci precum afirma un filosof modern, ignorarea, refuzul de a adresa un salut celui de lângă tine este, de fapt, o formă de comunicare (evident, una negativă), deoarece, prin acest gest, îi transmiţi interlocutorului tău un mesaj – faptul că prezenţa lui îţi este indiferentă, sau chiar te deranjează. Cei care-L neagă pe Dumnezeu Îi transmit, prin atitudinea lor, faptul că şi-ar dori ca El să nu existe, dar, în adâncul finţei lor, Îi mărturisesc existenţa, Îi simt prezenţa, pentru că, în caz contrar, nu ar fi atât de vehemenţi în negarea Sa. Nu are niciun sens să negi neexistenţa… este ilogic. Ce sens ar avea ca noi să ne consacrăm ani întregi din viaţă dovedirii inexistenţei lui Moş Crăciun? :-)) Nimeni nu ar fi dispus să facă aşa ceva, pentru că neexistenţa lui Moş Crăciun este o certitudine. În schimb, aşa-zişii atei scriu cărţi, se nevoiesc ani întregi pentru a încerca să demonstreze inexistenţa Divinităţii. De ce oare? Nu cumva motivul acestei atitudini de negare vehementă a lui Dumnezeu este tocmai o dovadă a credinţei lor ascunse, nemărturisite, pe care ei încearcă s-o stingă, s-o elimine din sufletele lor. Vor să se convingă pe ei înşişi că Dumnezeu nu există pentru că, precum afirma F. M. Dostoievski, prin personajul său Ivan Karamazov, dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Cred că "un ateu este o persoană, care speră că Domnul nu va face nimic spre a-i tulbura necredinţa".
Apoi mă întreb, tot în legătură cu ateii: de ce oare se definesc prin ceea ce neagă, iar nu prin ceea ce afirmă (căci termenul "ateu" se traduce prin sintagma "fără Dumnezeu"-)? De ce nu-şi spun… "raţionalişti", sau "modernişti" ş. a. m. d. şi din ce motiv, în locul tuturor acestor denumiri, au ales-o tocmai pe aceea de "atei", arătând astfel faptul că principala lor preocupare este negarea lui Dumnezeu? Dacă aceşti semeni ai noştri ar avea cu adevărat convingeri trainice, pozitive, dacă şi-ar fi găsit sensul existenţei, s-ar defini printr-un cuvânt, care să indice ideile pe care le promovează, iar nu tocmai adevărul pe care vor să-l nege cu orice preţ. Ce sens ar avea ca noi, creştinii, să ne numim… "neislamici", sau "antiezoterişti" etc? 🙂 Aceste denumiri ar desemna una dintre caracteristicile noastre pentru că, într-adevăr, nu aparţinem religiei islamice, suntem împotriva ezoterismului etc, dar nu ne-ar defini în totalitate, nu ar defini principala noastră însuşire – aceea de credincioşi ai lui Hristos. De fapt, ateismul este o altă credinţă, opusă tuturor celorlalte religii, iar aderenţii acestei noi religii Îl neagă pe Dumnezeu tocmai pentru că nu vor ca El să existe şi încearcă, prin această atitudine, să-L determine pe Dumnezeu să plece din viaţa lor. Având o concepţie pesimistă de viaţă şi necunoscând răspunsuri pentru problemele existenţiale, îşi stabilesc drept unică preocupare negarea convingerilor altora. Desigur, aceasta este o opinie personală, care probabil că nu corespunde decât parţial realităţii, mai ales pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în totalitate sufletul fiecăruia şi cauzele ce stau la baza acţiunilor noastre. De asemenea, n-aş vrea să generalizez, fiindcă există, în mod sigur, atei care-L caută pe Dumnezeu şi ar dori din tot sufletul să poată crede, dar, precum scria IPS Bartolomeu Anania, ei caută o dovadă incontestabilă în favoarea credinţei şi, asemenea lui Toma, sunt ispitiţi să exclame în privinţa adevărurilor revelate: "e prea frumos ca să fie adevărat!". Poate că ateii care-L caută în mod sincer pe Dumnezeu, Îl neagă tocmai pentru a-L găsi, tocmai pentru a se asigura că niciuna dintre ipotezele de care ei se tem nu este adevărată. Probabil că ateii din această categorie procedează asemenea celor care, pentru a afla răspunsul corect dintr-un test grilă, elimină pe rând toate variantele, alegând-o pe aceea, care este imposibil de contestat. Cu toate acestea, cred că unii dintre adepţii ateismului se pot încadra în definiţia pe care am citat-o mai sus (o persoană, care speră ca Dumnezeu să nu-i tulbure necredinţa) şi tocmai denumirea de "atei" demonstrează credinţa lor tainică în Dumnezeu pe care, probabil, nici ei n-o conştientizează. Aceste persoane, simţind în mod natural nevoia de a crede în ceva, de a se închina, cu dragoste, unei fiinţe perfecte şi atotputernice, îşi creează forme de pseudoreligiozitate, arătând astfel adevărul cuvintelor psalmistului, potrivit căruia Dumnezeu "a pus în noi şi gândul veşniciei", ne-a dăruit sentimentul religios. Nevoia de sacru face parte din conştiinţa umană, afirma Mircea Eliade şi, din acest motiv, nu există nicio persoană fără religie. Cine nu a aderat la nicio religie fie se află într-o permanentă căutare (ca în cazul unora dintre cei mai importanţi teologi din istoria Bisericii noastre, precum Sf. Justin Martirul, sau Fer. Augustin), fie neagă cu înverşunare existenţa lui Dumnezeu şi-şi creează pseudoreligii, fie se încred în superstiţii ilogice şi anacronice, pe care nimeni nu ar trebui să le mai ia în considerare.
Astfel, orice fiinţă umană simte în mod natural (chiar şi fără să conştientizeze acest fapt) nevoia de a crede într-o religie, de a stabili o relaţie personală cu Dumnezeu. Astfel, în zilele noastre, ca şi în orice altă epocă istorică, religia este prezentă în viaţa cotidiană, fiind practicată în diverse forme. Problema este, în opinia mea, faptul că… nu toate religiile sunt adevărate, nu orice formă de credinţă religioasă îl poate pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Cei care neagă unica religie a mântuirii – cea creştină – aleg alte credinţe şi practici prin care, în concepţia lor, se poate intra în legătură cu Divinitatea. Întrebarea este dacă orice credinţă şi practică religioasă ne poate pune în legătură cu Adevăratul Dumnezeu, Cel al credinţei creştine. Potrivit adepţilor relativismului religios, toate religiile sunt la fel de adevărate 🙂 au aceeaşi valoare, ducând către acelaşi scop: comuniunea cu Dumnezeu, Care este unic. În aparenţă, această ideologie este cât se poate de corectă şi… democratică, dar, întrucât este inacceptabilă concepţia conform căreia Dumnezeu le-ar fi putut revela oamenilor idei contradictorii (pentru că în diversele religii ale lumii există şi idei contradictorii), devine foarte clar faptul că doar una dintre religiile lumii este revelată, celelalte fiind doar creaţii omeneşti, încercări ale oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu. Din acest motiv, Domnul Iisus Hristos, ştiind că ucenicii Săi îşi pot pune întrebarea care dintre religii este cea adevărată (sau, mai corect, religia în totalitate adevărată, căci adevăruri combinate cu minciuna se găsesc în multe religii şi sisteme filosofice), a răspuns, o dată pentru totdeauna, tuturor acestor pseudoprobleme: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan14,6). Domnul Hristos NU S-a autocaracterizat prin cuvintele "Eu sunt un adevăr relativ, alături de altele şi o cale", ci ni S-a revelat drept "Calea, Adevărul şi Viaţa", ceea ce înseamnă că El este Unicul Adevăr absolut, singura cale ce duce la mântuire şi Viaţa cea adevărată.
Creştinismul, învăţătura adusă în lume de către Însuşi Dumnezeu întrupat este unica religie mântuitoare. Indiferent de diversitatea credinţelor care au apărut şi vor mai apărea în lume şi în pofida celor care vor continua (ignorând evidenţa) să susţină că religia este inutilă sau că toate religiile sunt la fel de corecte, credinţa cea adevărată va exista, se va răspândi şi va fi păstrată, cu ajutorul harului divin, de toţi aceia, care acordă mai multă încredere cuvintelor lui Hristos, decât raţiunii omeneşti.
Cred că am scris un comentariu exagerat de lung… dar chiar m-au preocupat aceste probleme şi… am simţit nevoia să le scriu.
Multă bucurie!
Laura Stifter
Ana
februarie 11, 2011 @ 6:58 am
Cauta si vei afla
Anonim
"Iar ne intoarcem la Evul Mediu, cu "crede si nu cerceta""
Asta este o expresie ateista pe care multi dintre noi o folosesc fara sa cerceteze de unde vine. Mai exista o multime de astfel de expresii care nu au nici o legatura cu adevarul.
Versiunea corecta este: [b]cauta si vei afla[/b]
Nimeni nu se naste ortodox si are trairea ortodoxa fara nici un efort. [b]Toata viata noastra este o cautare spre aflare. [/b]
Albinuta
februarie 11, 2011 @ 12:12 pm
Doamne ajuta ,astazi trebuie sa multumesc tuturor celor care au raspuns foarte folositor lui Andrei (sper sa nu fii gresit numele )deoarece muuuulte am avut de invatat si eu iar alaturi de mine mai este cineva care va citeste chiar daca scopul la inceput a fost cu totul altul….Nu pot sa spun prea multe cuvinte insa ceea ce se intampla acum in viata mea este minunat,as indrazni sa spun doar ca aceste "minuni"se datoreaza si faptului ca cei care scriu aici sunt persoane cu multa rabdare si putere de a da cele mai folositoare raspunsuri celor care cauta ceva insa nu prea stiu ce …..Mai pot sa spun ca acum dupa multi ani acasta persoana incepe sa puna si el intrebari ,cum eu nu prea stiu cautam raspunsuri aici si ….in Biblie ,poate pentru cineva este cam plictisitor ceea ce scriu insa pentru mine reprezinta chiar o minune sa asculte ceea ce citesc din biblie sau sa citeasca el singur nu am de spus decat cuvintele MULTUMESC DE MII DE ORI DOAMNE PENTRU TOT .Multumesc tuturor pentru articole ,comentarii si tot ajutorul dat celor care au nevoie .
Admin
februarie 11, 2011 @ 12:38 pm
Doamne ajuta Albinuta!
Ne bucuram ca noi, toti cei de aici, putem fi de ajutor spre mantuirea unor oameni.
Daca mai ai intrebari si nelamuriri, sau subiecte pe care vrei sa le abordam te rog spune-ne, pentru ca astfel pe viitor stim si noi ce articole sa facem pentru cititorii nostri.
Doamne ajuta!
Guest
februarie 11, 2011 @ 4:44 pm
Imi cer scuze, dar eu nu am afirmat ca sunt ateu. Eu sunt liberal in convingeri, si ma deranjeaza extremismul in toate domeniile. Adica consider ca oameni au dreptul sa isi aleaga o viata (legala) fara a fi judecati de cineva, nici in cer, nici pe pamant. Nu ma deranjeaza nici homosexualitatea, nici avortul si nici religia.
Ana. Daca varianta corecta este cea emisa de tine "cauta si vei afla", nu-mi ramane decat sa ma scuz pentru ca am spus o prejudecata aflata in circulatie.
Ana
februarie 11, 2011 @ 5:10 pm
istorie
Anonim
[b]Recent am ascultat o predica de-a parintelui Aldea in care spunea cat de nestiutori suntem in ce priveste istoria poporului nostru. Ascultandu-l ne putem da seama ca nu este vorba de credinta ci de neamul nostru, din ce suntem formati si de valorile noastre.[/b] Mie mi-au trebuit ani de zile sa inteleg ce inseamna ortodoxia si ce inseamna sa fii roman si faptul ca nu se poate una fara alta.
[u]Noi ne luam din mass media si din mediul inconjurator expresii care nu au nici o legatura cu trairea noastra, expresii care mai devreme sau mai tarziu ne distrug.[/u]
Iti dau exemplu de una din expresiile folosite de mine si de care ma caiesc: [i]mai Gheorghita[/i] sau [i]esti Gheorghe[/i]. Cred ca cunosti expresia. Daca insa analizam cine a fost Gheorghe si de fapt sfantul Gheorghe, incepem sa ne intrebam cum de am ajuns sa folosim o astfel de expresie cu echivalentul de prost, rau? La fel si expresia folosita de tine are aceeasi baza. Cine oare are nevoie sa introduca in limbajul nostru expresii distrugatoare?
Sa ne citim istoria (adevarata), sa invatam despre stramosii nostri, ca sa nu fim mani***ti.