Nevoinţa duhovnicească ca performanţă sportivă

Pentru ca traim intr-o societate rationalizata, sistematizata si standardizata la toate nivelele, care masoara si explica orice lucru fara nici o retinere, ni s-a format in timp o gandire in sabloane, o gandire stereotipica care este o boala duhovniceasca grava, ce deformeaza realitatea fizica si spirituala in care traim, depersonalizand ceea ce avem mai de pret: relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii.

De la cele mai mici si neinsemnate lucruri pana la cele mai raspandite si cunoscute dintre ele, se fac clasamente, topuri, best-off-uri, incadrari si tot feluri de inregimentari dupa anumite sabloane creeate de omul modern si  (i)rational: cea mai frumoasa, cel mai puternic, cel mai destept, cei mai „cei” si cele mai „cele”. Acestea sunt cuvinte pe care le auzim aproape zilnic si de care ne ciocnim chiar fara sa vrem.

De aceea, nu de putine ori, avem prostul obicei sa transpunem reflexul acesta lumesc in viata noastra duhovniceasca facand topuri si clasamente chiar si atunci cand vine vorba de cele mai profunde si tainice lucruri.

De cate ori nu am comparat sfintii in mintea noastra spunand ca unul e mai mare decat celalalt, desi ei cu siguranta nu-si doresc aceasta din partea noastra? De cate ori nu am facut clasamente cu minuni cand cea mai mare minune este sa-ti vezi pacatele si sa te intorci la Dumnezeu? De cate ori nu ne-am comparat pe noi si faptele noastre cu ale altor credinciosi ca sa vedem cat de buni suntem, sau spunand despre preoti ca unul are mai mult har decat celalalt si cate si mai cate?

Asa procedam si cu propria nevointa duhovniceasca. Îi dam de multe ori o masura lumeasca, luand lucrarea mantuirii ca pe un drum al performantei sportive. Bucurie mare, caci luna aceata am facut cate 50 de metanii pe zi, iar cea trecuta abia faceam 30. Lucrul acesta nu este rau in sine, ca ne straduim mai mult, rau este ca ne lasam pacaliti in privinta scopului pentru care facem nevointa, deturnand scopul real, de la cel al iubirii fata de Dumnezeu si aproapele la iubirea de sine. Degeaba tin toate posturile, ba inca si post negru, daca nu postesc de faptele mele rele: de vorba cea rea, de neiertare, de judecata si toate celelalte care ma stapanesc.

Degeaba fac o fapta buna daca astept rasplata de la oameni sau vreo lauda. Lipsiti de socoteala suntem si de batjocura vrajmasului caci cu o mana zidim si cu cealalta risipim. Iar Domnul Hristos ne incredinteaza ca asa este: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, casă fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.” (Ev. Matei 6:1-2)

Galopam spre performante duhovnicesti care nu au nici o treaba cu duhovnicia. Postul, rugaciunea, metania sunt mijloace de mantuire, nu scop al acesteia. Scopul nostru este dobandirea Duhului Sfant. Sunt multi postitori care acum zac in iad caci au facut din nevointa lor performanta sportiva, adica pricina de slava desarta si fatarnicie.

De lucrul acesta ne pune in garda si parintele Arsenie Boca:  „Cu trecere de vreme, Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă, că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.”

Sa ne cercetam sincer, intrebandu-ne: „pentru ce tin post, pentru ce ma duc la biserica si pentru ce ma nevoiesc atata? pentru slava mea sau pentru slava lui Dumnezeu? Pentru a-l iubi pe Dumnezeu si aproapele sau pentru a fi iubit si dorit eu?”

Cand ne umflam in sinea noastra cu postul pe care il tinem si cu metaniile pe care le facem am pierdut toata osteneala.

Daca vrem performanta duhovniceasca, atunci aceasta este: dobandeste smerenie, asa incat sa fii bucuros a indura umilintele pentru care nu esti vinovat, si sa pui in seama altcuiva laudele pe care le primesti…de dragul lui Dumnezeu si al aproapelui.

Si de aceea, „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”