Newton, Voltaire și Fenelon despre Marele Creator
„O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuinţă şi orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom şi filosof englez Newton (1642-1727). Același lucru este şi cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor.
Dacă, in afară de aceasta, priviţi îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părţi din corp, care au o structură aşa de delicată, ca de pildă aceea a ochilor, urechilor, creierului, muşchilor, inimii, plămânilor… dacă adăugaţi la aceste consideraţii şi pe acelea privitoare la instinctul animalelor şi insectelor, veţi fi de acord că toată această lucrare, meşteşugit făcută, nu poate fi decât efectul înţelepciunii şi inteligenţei unui AGENT puternic pururea viu care, fiind de faţă pretutindeni, este capabil să mişte corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voinţă, să punem în mişcare propriul nostru corp. Cine să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?” (Isaac Newton)
Să ne oprim puţin asupra corpului uman, propune marele literat, educator şi învăţat francez Francois Fenelon (1651-1715]. Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subţire şi delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul aşa de plăcut şi de un aşa de frumos colorit ar fi scoasă, acelaşi corp ar fi hidos şi ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deşi sudoarea iese în afară prin aceşti pori, totuşi sângele nu se scurge niciodată prin ei şi nici apa din afară nu intră prin ei.
Dar cine nu va admira construcţia oaselor? Ele sunt foarte tari şi cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai uşoare. Ele sunt găurite şi in locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremităţile lor sunt mai groase decât mijlocul şi formează două capete semirotunde pentru a da putinţa ca un os să se învârtească mai uşor pe altul şi pentru ca totul să se poată indoi fără greutate. […]
Mâinile sunt o ţesătură de nervi şi oscioare legate unele de altele care au toată tăria şi toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ţine şi a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii, sunt făcute pentru a indeplini meşteşuguri minunate. […] Ochii sunt ca nişte oglinzi în care se zugrăvesc rând pe rând şi fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi. Ce mână a ştiut şi a putut să facă toate acestea?
„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora”. (Voltaire. Poet şi prozator francez 1694-1778, Oeuvres complêtes, vol. XXIV, paginile 10-11)
(Se întorc morții acasă – Cornel Constantin Ciomâzgă, Editura Cartea Actuală 3C, p.210-212)
Stefan Viorel Cristian
septembrie 23, 2014 @ 9:26 am
Cel mai frumos argument l-am gasit la pr.prof.Dumitru Staniloae. Nu-l mai stiu pe de rost, dar voi incerca sa-l rescriu.
Timpul e creat din 3 parti: trecut, prezent si viitor; trecutul are o durata/valoare (cum doriti sa spuneti) infinita, prezentul o durata scurta de timp aproape egala cu zero, iar viitorul are o durata infinita. Daca am gandi filozofic, cu mult rationament, am spune ca toti termenii existenti in DEX (al oricarei natii) au rolul de a numi/defini tot ceea ce omul, de-a lungul existentei sale pe pamant, a perceput cu ajutorul celor 5 simturi: vaz, auz, gust, miros, pipait. O prima intrebare ar fi: ce anume existent pe aceasta planeta a determinat omul sa introduca in DEX termenul infinit? R: nimic de pe planeta nu e infinit, totul are o valoare finita. Acum sa ne gandim ca timpul il masuram cu ceasul, asa ca vine a 2-a intrebare: de unde stie omul ca trecutul si viitorul are o durata infinita? R: ar putea fi posibila doar daca pe lume ar exista un ceas divin, cu ceasurile create de om putandu-se masura numai durate de timp finite (spun asta intrucat orice ceas se strica la un moment dat). Deci pe lume exista un ceas divin! Acum vine intrebarea finala: poate exista un ceas fara ceasornicar? Iata ca raspunsul ne duce cu gandul la o divinitate echivalenta cu „Infinitul infiniturilor”. Doresc sa adaug ca acea expresie „infinitul infiniturilor” nu e suficienta pentu a-L caracteriza, dupa spusele mai multor sfinti si specialisti in dogmatica cea mai buna definitie o gasim in Biblie: „Eu sunt Cel ce sunt”.
Dan Sorin
septembrie 23, 2014 @ 5:20 pm
@xiorel123: Eu nu știu de viitor dar trecutul e finit. Timpul este creat și are un început. Dumnezeu este în afara timpului dar nu se știe ce va fi cu noi. Teoretic ar trebui să existe un fel de timp din moment ce Sf. Maxim Mărturisitorul spune că noi în veșnicie vom tot crește la infinit sau faptul că Biserica vorbește de o judecată, de un sfârșit al lumii și de o altă judecată dar pe de altă parte Sfinții Părinți spun că noi vom fi ca Dumnezeu doar că noi nu vom fi prin noi înșine ci prin El. Iar dacă asta va fi singura diferență dintre noi și Dumnezeu atunci înseamnă că și noi vom exista în afara timpului deci și viitorul ar fi finit. Dar nu pot spune nimic sigur despre viitor că încă nimeni nu știe ce va fi atunci.
Stefan Viorel Cristian
septembrie 23, 2014 @ 6:19 pm
Ai dreptate cata vreme te bazezi pe revelatia catafatica, insa cea apofatica te contrazice spunandu-ti ca totul se desfasoara in timp. Cu toate ca in Crez spunem despre Mantuitor ca s-a nascut din Tatal „mai inainte de toti vecii” tot trebuie sa spunem ca s-a nascut candva, altfel procesul de nastere n-ar mai fi existat sau s-ar produce confuzie (asemanatoare cu cea a catolicilor) intre Tatal si Fiul: Tatal a nascut pe Fiul sau Fiul a nascut pe Tatal, altfel spus Tatal e inceputul Fiului sau Fiul e inceputul Tatalui? Iata asadar ca si acel moment a avut loc intr-o perioada de timp, ce-i drept, un timp total diferit de cel ce-l cunoastem noi in prezent pe al nostru ce se deplaseaza spre viitor cu o viteza stabilita „mai inainte de toti vecii”de catre”Infinitul infiniturilor”
Dan Sorin
septembrie 25, 2014 @ 3:55 pm
xiorel, greșești. Nu a existat un timp în care să nu fi existat Fiul că altfel Tatăl nu mai e Tatăl și înseamnă că în Ființa lui Dumnezeu au avut schimbări iar Dumnezeu e neschimbabil. Îți recomand să citești un catehism ortodox în legătură cu aceasta. În fine, nu știu cui aduc folos aceste discuții. Oricum îmi asum vina că am vrut să mă laud cât de „deștept” sunt.
Claudiu Balan
septembrie 25, 2014 @ 4:48 pm
Viorel, nu există niciun moment când Tatăl să fi existat și Fiul să nu existe. Exact cum nu există niciodată foc fără degajare de căldură și fără lumină.
Așa cum focul dă naștere căldurii și luminii oricând este aprins, și nu poate exista lumină și căldură a focului fără flama propriu-zisă, la fel Tatăl nu există fără nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt, concomitent.
Tatăl e o „flacără” aprinsă din veșnicie, care naște din sine permanent pe Fiul (căldura) și pe Duhul Sfânt (lumina).
Stefan Viorel Cristian
septembrie 25, 2014 @ 6:04 pm
Va multumesc si va promit ca o sa ma ceva pe „Teologia dogmatica ortodoxa- pr.prof. Dumitru Staniloae ed.Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa! Numai prostii spune ala acolo ;)O seara buna!
cristirg
septembrie 26, 2014 @ 11:49 am
-explica foarte bine Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica:[url]http://www.biserica-luzern.ch/Dogmatica%20SF%20Ioan%20Damaschin.pdf[/url]
„Credem într-unul Tatăl, principiul si cauza tuturora; nu s -a născut din cineva; singurul care există necauzat si nenăscut; este făcătorul tuturora.
[b]Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul si Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem si într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, [/b][b]deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. [/b]
[u][b]Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp si fără de început. [/b][/u] Căci [b]Fiul lui Dumnezeu[/b], „strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui”, înţelepciunea si puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desavârsita si vie a nevăzutului Dumnezeu,[b] nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl si în Tatăl, născut din el din veşnicie si fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl si Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, si astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie.[/b]
-dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată.Chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa si prin puterea Lui, de la neexistentă la existenţă.
-prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea si crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiin ţa celui care zideşte si creează, ci este cu totul deosebit de el.
La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil şi totdeauna la fel, atât naşterea cât şi crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil şi nestricăcios, deoarece este simplu si necompus, nu este supus patimii şi nici stricăciunii, atât în naştere cât si în creare, şi nici nu are nevoie de ajutorul cuiva. Pentru ca cel care naşte să nu sufere schimbare şi să nu fie Dumnezeu întâi si Dumnezeu pe urmă si să primească adăugire, naşterea la El este fără de început şi veşnică, deoarece este opera firii Sale si provine din fiinţa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera voinţei si nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistenţă la existenţă nu poate să fie coetern cu cel fără de început si cu cel care există pururea
Omul si Dumnezeu nu lucrează la fel. Omul nu aduce nimic de la neexistenţă la existentă, ci ceea ce face o execută din materia pe care o are mai dinainte; el nu voieşte numai, ci şi cugetă mai întâi si-si imaginează în minte ceea ce are să facă şi apoi lucrează cu mâinile, suferă trudă şi osteneală, ba de multe ori nu reuşeşte, prin faptul că lucrul nu se face cum voieşte. Dumnezeu, însă, voind numai, a adus toate de la neexisten ţă la existenţă. Tot astfel nici nu naşte Dumnezeu la fel cu omul. Căci Dumnezeu, fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără de sfârsit, naşte în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil şi fără de împreunare. Naşterea lui incompre- hensibilă nu are nici început, nici sfârsit.
[b] La Dumnezeu naşterea este în afară de timp[/b], pentru că este imuabil; este nestricăcioasă, pentru că este impasibil şi necorporal; este fără de împreunare, tot din pricin ă că este incorporal si din pricin ă că numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fără de sfârsit si fără de încetare, din cauză că este fără de început şi în afară de timp, fără de sfârsit si există totdeauna în acelaşi mod. „