Niciodată să nu spui „întotdeauna”
Sunt oameni care folosesc des, uneori fără să-şi dea seama, un anumit cuvânt, sau o anumită sintagmă. De obicei sunt numiţi “persoane cu ticuri verbale”, dar mai sunt oamenii care fără a folosi des anumite cuvinte sau expresii, totuşi ajung ca întregul lor comportament, totalitatea gesturilor vizibile de către toţi, sau doar de către anumite persoane ori chiar numai de către ei înşişi, totalitatea gândurilor lor sau a gândurilor care apar în aşa-zisele situaţii “cheie”, importante, să aibă la bază un cuvânt, în care oamenii cred orbeşte, fără să-şi dea seama de cele mai multe ori. Un cuvânt care a intrat în adâncul unui om, iar pe baza acelui cuvânt, omul respectiv şi-a clădit, fără să vadă, fără să simtă, cu timpul, întreaga sa fiinţă, principiile după care se ghidează în viaţă şi în relaţiile cu ceilalţi, comportamentul, limbajul, acţiunile, gândurile, viaţa. Acel cuvânt a ajuns să fie parte din fiinţa omului respectiv şi poate cea mai importantă parte.
Poate că fiecare dintre noi are un alt cuvânt care a ajuns să se încarneze în sine, în sufletul său, în conştiinţa sa, fără să vadă. Poate că fiecare dintre noi l-a lăsat acolo, ani de zile şi-l va mai lăsa, fără să vadă. Eu nu l-am văzut decât după ce mi-am dat seama că e o minciună. Şi mi-am dat seama că e o minciună după ce fiecare sentiment pe care credeam că-l simt, după ce fiecare intenţie pe care credeam că o am, după ce fiecare gând pe care ştiam că-i în mintea mea, fiecare acţiune pe care aş fi făcut-o sau pe care am făcut-o, fiecare cuvânt pe care l-am spus sau aş fi vrut să-l spun, dacă aş fi avut ocazia, s-a dovedit a fi altceva, decât ceea ce credeam că simt, că am, că este, că înseamnă.
Pentru mine un astfel de cuvânt a fost “întotdeauna”.
Am crezut că pot întotdeauna să înţeleg oamenii din jurul meu, sau cel puţin pe cei pe care credeam că-i iubesc.
Am crezut că întotdeauna în dragoste trebuie să dai tot şi că desigur, automat vei primi tot de la cealaltă persoană.
Am crezut că întotdeauna am să rămân alături de persoanele care mi-ar spune că au nevoie de mine, sau că mă iubesc. Când asta era tot ce căutam, tot ce speram, tot ce aşteptam eu, de fapt.
Am crezut că întotdeauna pentru ca oamenii să nu te uite, trebuie să depindă sufleteşte de tine, să fie dependenţi de felul tău de a fi, de a te comporta, de a vorbi, de a gândi, de a simţi, de fiinţa ta.
Am crezut că întotdeauna o persoană se poate schimba fără să vrea, fără să-şi dea seama, dacă eu o iubeam suficient de mult şi dacă-i arătam suficient de mult că o iubesc.
Am crezut că întotdeauna oamenii care iubesc nu părăsesc niciodată. Că acceptă să fie tăvăliţi în noroi, că acceptă să se târască în coate şi-n genunchi, că acceptă faptul că nu pot ajuta practic, efectiv şi că trebuie să stea doar ca nişte spectatori, deşi ei niciodată nu s-au considerat astfel în viaţa celuilalt, doar pentru a nu părăsi pe cel sau pe cea, pe care cred ei că îl/o iubesc.
Am crezut că întotdeauna trebuie să renunţi la multe lucruri: visuri, planuri, acţiuni, dorinţe, să îţi înăbuşi gesturi, gânduri, doar pentru ca celălalt să rămână.
Am crezut că întotdeauna dacă te gândeşti mereu la cineva înseamnă neaparat că îl iubeşti foarte mult.
Am crezut că întotdeauna oamenii care tac, care nu se uită înapoi, care pleacă de lângă cineva, când acea persoană spune că are nevoie de el/ea, sunt oameni care nu iubesc sau nu au iubit cu adevărat şi de aceea fac acele lucruri.
Am crezut că eu întotdeauna voi vorbi, că am să mă uit înapoi, că nu am să plec lângă cineva, când acea persoană îmi spune că are nevoie de mine.
Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să iubesc o persoană care îmi spune că mă iubeşte.
Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să rămân în locuri în care sunt nefericită, de dragul celorlalţi.
Am crezut că întotdeauna aş considera asta drept un sacrficiu demn de un “suflet nobil”. (Ce e acela “un suflet nobil”? Ce defineşte “un suflet nobil”? Unde poţi regăsi un “suflet nobil”? În faptele sale sau în situaţiile cu care se confruntă?)
Am crezut întotdeauna în sintagma “a avea nevoie de un om”.
Am crezut întotdeauna că am nevoie de un om.
Am crezut întotdeauna că ştiu ce înseamnă “a avea nevoie”. (Niciodată nu m-am uitat la definiţia exactă din DEX).
Am crezut că întotdeauna singurătatea fizică precum ceva care sufocă, provoacă suferinţă şi automat, oamenii singuri sunt cei mai nefericiţi oameni.
Am crezut că întotdeauna dragostea nu are şi nu ţine cont de limite (nu, nu mă refer la limite impuse de societate), iar dacă îi sunt puse, le depăşeşte. (Voi aţi văzut cum arată un om care a întrecut orice limită a sa? Nu vă doresc să vedeţi. La fel este şi în cazul iubirii.)
Am crezut că întotdeauna dacă ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat, la final acea persoană va avea o revelaţie şi îţi va mulţumi, eventual te va şi iubi. (Vezi mai sus despre limitele iubirii. Asta fiind una dintre limite)
Am crezut că întotdeauna a te resemna înseamnă a pierde, a nu avea curajul să lupţi pentru ceva ce CREZI că îţi aparţine, pentru ceva ce CREZI că meriţi, pentru ceva ce CREZI că te-ar face fericit/ă. Iar dacă te resemnezi înseamnă că eşti laş, că nu iubeşti, că nu vrei să fii fericit, că te laşi doborât, că eşti slab.
Am crezut că întotdeauna eu ştiu cel mai bine de ceea ce am nevoie şi că ceea ce îmi doresc este ceea ce am nevoie.
Am crezut că întotdeauna ştiu ce e iubirea şi ce nu e.
Am crezut că întotdeauna trebuie să existe motive pentru care iubesc o persoană. (Între timp am aflat că dacă ai o listă în minte cu toate motivele pentru care iubeşti pe cineva, poţi să fii sigur că aceea nu e iubire. Nu iubeşti nici “pentru că…” nici “dacă…”)
Am crezut că întotdeauna cea mai frumoasă, profundă, adevărată dragoste apare atunci când nu iubeşti persoana potrivită. Când acea dragoste este “dragoste imposibilă.”
Am crezut că întotdeauna dacă cineva suferă, îi va trece imediat dacă va vedea că eu îl iubesc.
Am crezut că întotdeauna dragostea nu depinde de nimic.
Am crezut că întotdeauna nimic nu contează în afară de dragoste. (Printre altele am aflat că mai contează să ai aer şi alte câteva zeci…)
Am crezut că întotdeauna dacă sunt geloasă, înseamna că iubeam la nebunie acea persoană.
Am crezut că întotdeauna oamenii care rămân în locuri, în relaţii, în situaţii, unde sunt nefericiţi, în care sunt nefericiţi, înseamnă că sunt oameni care se sacrifică de dragul celor din jur, punându-se pe ei pe ultimul loc.
Am crezut că întotdeauna dacă iert pe cineva, acea persoană se va schimba într-o clipă, ca şi când ar fi fost atinsă de o zână bună şi va deveni pe loc o persoană bună, plângându-şi greşelile şi suferinţa creată, ne mai având niciun defect, nicio luptă de dus cu defecte, vicii, slăbiciuni.
Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti, persoana respectivă devine tot. Între timp am aflat că oricât aş iubi eu, Pământul se învârte în continuare în jurul Soarelui şi nu în jurul persoanei pe care o iubesc eu.
Am crezut că întotdeauna o despărţire trebuie neaparat să aducă după ea lacrimi multe, neputinţa de a te ridica din locul în care zaci şi că obligatoriu trebuie să zaci cel puţin trei zile într-un loc. (De preferat pe o canapea, că-i mai comod.)
Am crezut că întotdeauna iubirea presupune ca cineva să rămână pentru toată viaţa sa, în viaţa ta, indiferent de circumstanţe, schimbări, sau alţi oameni.
Am crezut că întotdeauna dacă întreb pe cineva ce a păţit, sau sunt întrebată eu aşa ceva, înseamnă neaparat că-mi pasă de acea persoană, sau că persoanei care-mi pune întrebarea, îi pasă de mine.
Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă să faci lucruri necugetate, eventual să ajungi până în pragul de a nu te mai cunoaşte, de a nu mai cunoaşte situaţia cu care te confrunţi, persoana de lângă tine.
Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă situaţii limită, sentimente limită, comportamente, gesturi, acţiuni limită.
Am crezut că întotdeauna “dragostea adevărată” poate duce la distrugerea celor care se iubesc şi că asta desigur, este la rândul său extraordinar fiindcă arată cu câtă putere, pasiune, profunzime s-au iubit oamenii respectivi.
Am crezut că întotdeauna dragostea şi persoanele care se iubesc nu trebuie să ţină cont de nimic.
Am crezut că întotdeauna iubesc, că ştiu să iubesc
Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti pe cineva, îi acoperi greşelile.
Am crezut că întotdeauna a iubi pe cineva înseamnă să muţi munţii din loc, fără să mă gândesc că nu asta trebuie să faci ca să îi arăţi calea, ci ceea ce trebuie este ca persoana respectivă să vrea să o vadă, fără să mă gândesc că munţii odată mutaţi, s-ar putea să nu mai am putere să-i pun la locul lor.
Niciodată nu am crezut că întotdeauna am purtat după mine, în mine astfel de “principii de viaţă”.
Şi mă gândesc uneori, alţi oameni în jurul cărui cuvânt, sau în jurul cărei idei, nevăzut(e), neştiut(e), de cele mai multe ori nesimţit(e), sau uneori chiar ignorat(e), îşi clădesc fiinţa, firea, modul de a se comporta, de a gândi, de a simţi?
(Lili)
Articolul se găseşte şi pe blogul: http://cenuestedragostea.wordpress.com/
Claudiu Balan
noiembrie 26, 2013 @ 11:44 am
Lili, mi-a plăcut mult articolul tău.
Este o analiza foarte clară a felului în care experiența vieții ne descoperă noi și noi perspective ale Adevărului, și că mereu mai avem de învățat, și niciodată nu trebuie să trasăm concluzii finale, ci să rămânem doar în ascultare față de Dumnezeu.
Și eu aș putea scrie ca și tine câte crezuri am avut și de câte ori m-am înșelat și încă mă înșel. Acum la 30 de ani mă gândesc că pe la 20 de ani nu știam nimic, că eram înșelat în multe privințe. La 40 de ani sunt sigur că Dumnezeu și experiența vieții îmi va arăta o cu totul altă perspectivă asupra vieții, și voi spune că la 30 de ani eram în înșelare și nu știam mare lucru.
Și tot așa…. La 50 voi ști mai multe ca la 40… până când voi muri. Poate mor mâine.
Dumnezeu să te ocrotească Lili.
Îmi place mult că problematizezi, că îți analizezi sentimentele, că nu te complaci în a privi în alții ci privești în tine mereu.
Mare lucru!
Cojocar Mihaela
noiembrie 26, 2013 @ 9:24 pm
Lili, multumesc pentru articolul asta. Ma regasesc perfect in el, si a picat exact la fix, am terminat de curand de citit o carte minunata, pe care o recomand tuturor: Dragostea adevarata – Taina dragostei inainte si dupa casatorie. Articolul tau m-a facut mai mult sa imi doresc sa ajung si eu sa iubesc „cu adevarat”. Dumnezeu sa te lumineze mereu si sa ne mai impartasesti gandurile tale!
Laura Stifter
noiembrie 27, 2013 @ 6:33 pm
Da, textul este superb exprimat… şi atât de profund!
Este o meditaţie filosofică scrisă, parcă, în urma unei îndelungate experienţe de viaţă… şi când te gândeşti că, de fapt, autoarea nu are mai mult de 20 de ani.
Cu adevărat, vârsta duhovnicească prea puţin corespunde celei biologice şi psihologice… pentru că sursa vieţii spirituale este Hristos Cel veşnic!
Felicitări, draga mea! Articolele tale îmi umplu inima de bucurie şi de… uimire. 🙂
Dumnezeu să te ocrotească!
Cu preţuire şi admiraţie,
Laura
PS: „Psihologie ortodoxă”?… Da, ok… dar v-aş propune să creaţi încă o categorie tematică: „Filosofie creştină”. 🙂 Aici s-ar încadra, cred, toate articolele scrise de Lili, precum şi cele ale Talitei, Mihaelei şi ale altor câtorva tineri minunaţi!
Doamne ajută!
Iuliamaria
noiembrie 27, 2013 @ 8:00 pm
Vă mulţumesc Claudiu, Mihaela, Laura! 🙂
Mihaela, mulţumesc pentru recomandarea de carte, sper să pot citi cândva. Mi-a mai spus chiar acum câteva zile cineva de respectiva carte.
Laura, ai ghicit, am 19 ani. 🙂 Cred că depinde de drumul vieţii, de oamenii pe care îi întâlnim, de felul în care aceştia ne schimbă, unii au la 14 ani o gândire şi nişte experienţe pe care un om la 20 sau la 30 de ani nu le are, alţii dobândesc pe parcurs. Eu cred că într-un fel sunt în ambele tabere.
Mă bucur în cazul în care articolele pe care le scriu sunt de folos cuiva.
Dumnezeu să vă ocrotească şi pe voi!
Cu recunoştinţă,
Iulia.
Laura Stifter
noiembrie 28, 2013 @ 10:06 pm
Draga mea,
Nu ţi-am ghicit vârsta, ci mi-ai spus tu că ai 19 ani. 🙂 Mi-ai spus acum câteva luni… şi am reţinut, fiindcă suntem foarte apropiate ca vârstă: eu am 21 de ani. 🙂
Dumnezeu să fie cu tine!!!
Neicu Mihai-Ionut
noiembrie 29, 2013 @ 8:40 am
Frumos si adevarat.Ma bucur de cuvintele tale. Dar putem spune intotdeauna de fiecare data cand ne referim la Hristos.
Intotdeauna Hristos sta la usa inimilor noastre si bate , asteptand sa-i deschidem ca sa poata cina vesnic impreuna cu noi. Intotdeauna Hristos ne asteapta la usa fiecarei biserici si ne imbratiseaza parinteste plangand de bucurie si ne indeamna zicandu-ne Bucurati-va!
Iuliamaria
noiembrie 29, 2013 @ 2:31 pm
Laura, îmi amintesc parcă, de faptul că ţi-am zis vârsta mea, dar nu mai ştiu când, cu ce ocazie, la ce articol. 🙂 Drăguţ, tu tocmai ai terminat facultatea şi eu tocmai o încep. 🙂
Mihain, mulţumesc. Aşa este, când vorbim de Dumnezeu putem să folosim cuvântul „întotdeauna”.
Laura Stifter
noiembrie 30, 2013 @ 10:27 pm
[quote name=”Iuliamaria”]Laura, îmi amintesc parcă, de faptul că ţi-am zis vârsta mea, dar nu mai ştiu când, cu ce ocazie, la ce articol. 🙂 Drăguţ, tu tocmai ai terminat facultatea şi eu tocmai o încep. 🙂
Mihain, mulţumesc. Aşa este, când vorbim de Dumnezeu putem să folosim cuvântul „întotdeauna”.[/quote]
A, mult succes la facultate! Dumnezeu să fie cu tine!
La ce facultate eşti studentă?
Să văd dacă ghicesc: Teologie, Filosofie, Litere sau Psihologie. Pariez pe una dintre acestea.
Am dreptate? 🙂
Eu sunt acum la master la Teologie şi, de asemenea, m-am înscris la Filosofie (sunt în anul I).
Doamne ajută!
Iuliamaria
decembrie 1, 2013 @ 8:02 am
Mulţumesc, Laura! 🙂
Îţi doresc mult succes şi ţie şi mă bucură şi totodată mă umieşte energia ta!
Ai o intuiţie foarte bună. Sunt la Litere, română-franceză, dar în principiu fac respectiva facultate din plăcere şi din cauza că nu am găsit alta care să mi se potrivească mai bine(aş fi dat din tot sufletul la teologie dacă ar fi existat opţiunea teologie-franceză, dar din păcate nu a fost…), spun că am aceste două motive, deoarece nu urmez modulul pedagogic (între noi fie vorba, sunt anumite noţiuni care mi se predau şi pe care nu le consider tocmai ok şi nu mi-ar plăcea să oblig, la rândul meu, elevii să înveţe ceva ce eu însămi am considerat inutil sau chiar destul de deranjant, e puţin încurcat, dar…e un principiu de-al meu.)
Nu ştiu dacă voi urma o a doua facultate, însă cred că dacă va fi aşa, voi alege Arte Vizuale-Fotografie. 🙂
Să nu te superi că te întreb, dar aş vrea să ştiu, dacă îmi poţi spune, ce anume te-a determinat să dai la facultatea de Filosofie?
Stefan Viorel Cristian
decembrie 9, 2013 @ 11:27 am
As spune ca mentalitatea omului este puternic influentata de informatiile percepute cu ajutorul celor 5 simturi. In cazul Mariei, as zice ca acesti termeni „niciodata”, „intotdeauna” sunt termeni care exprima ceva de valoare infinita ce pot avea influente negative asupra mentalitatii. Intr-o astfel de capcana era sa cad si eu din cauza rezultatelor obtinute in urma unui test psihologic de personalitate. Rezultatul spunea ca sunt un ISTP-ist, ca as fi cel mai pragmatic dintre toti… si citind mai amanuntit despre caracterul celor cu o asa personalitate am observat multe asemanari (nu toate) cu felul meu de a fi. Spunandu-i asta duhovnicului meu mi-a atras atentia ca gresesc punand atata suflet acelor informatii, ca fiecare suntem unici in felul nostru de a fi, ca daca omul de rand ar avea doar acele 16 personalitati atunci si preotii ar trebui ca la spovedanie sa acorde sfaturi, sa mustre ori sa dea canoane in 16 feluri. Totodata mi-a spus ceva ce m-a uimit si cu care nu prea am fost de acord la inceput: ca psihologia uneori te poate distruge si indruma la pacat. Dar gandindu-ma mai atent la cele spuse i-am dat dreptate: daca m-as fi increzut in ideea ca sunt o persoana foarte rationala, care se bazeaza pe fapte si nu pe vorbe s.a. atunci m-as fi putut transforma intr-o persoana dura lipsita de inima, ce greu ar fi acordat iertare s.a. Deci iata cum acele informatii intr-adevar m-ar fi indepartat de Cuvantul lui Dumnezeu, de legea crestina.
Iuliamaria
decembrie 9, 2013 @ 12:35 pm
@Xiorel123
Nu termenii erau problema, ci valoarea aceea infinită de care ziceai tu mai sus. Adică, faptul că anumitor aspecte, situaţii, le dădeam valoarea de „infinit”, fără să dau şi „drept de apel”, fără să mă gândesc că nu tot timpul acele situaţii, sentimente, aspecte pot fi infinite.
Interesant ce-ai zis, legat de cele 16 tipuri de personalitate….da, cred că ai dreptate, există multe îmbinări de tipuri de personalitate la fiecare om în parte.:)
Psihologia poate să ducă pe un drum greşit atunci când un om nu are la bază religia, fiindcă astfel nu ştie să diferenţieze ceea ce e bun în psihologie, de ceea ce e greşit.
Popescu Nicolae
noiembrie 23, 2015 @ 7:21 pm
Să-ti spun ([u][b]ÎNTOTDEAUNA[/b][/u]) că din durere iei putere,
Că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
Să lași bucăți de suflet să se sfâșie din tine,
Dar să nu-ți pară rău când tot ce faci e BINE!
Nicolasescu
Herman
septembrie 20, 2017 @ 6:26 pm
Si eu m-am regasit in fiecare ”intotdeauna” de al tau din cele scrise. Insa genul asta de iubire este mai degraba tipic adolescentina, este iubirea infatuata, denumita psihologic ”limerență”. Am citit mult pe tema limerenței, si a dependentei de dragoste, care chiar daca suna ciudat, multi dintre noi o avem. Dependenta de dragoste printre multe altele, este acel sentiment cand simti ca ai atat de multa dragoste de oferit incat poti iubi pe oricine, ca dragostea va invinge mereu orice s-ar intampla, ca atat timp cat ”ne iubim” nimic nu ni se va intampla si impreuna vom trece peste orice, sau ca desi partenerul ezita sau sovaie, e destula iubirea mea pentru a-l convinge.Simti ca trebuie sa faci totul si sa gasesti persoane pe care sa le iubesti. Insa de cele mai multe ori aceasta stare duce exact la ce aminteai tu si anume ”dragoste imposibila”. Apoi aceasta dragoste imposibila bineinteles ca incepe sa iti placa, o sa simti ca esti chiar indreptatit sa faci lucruri exagerate pentru ”iubirea noastra” te lupti cu toata lumea, muti muntii din loc, esti in stare sa te lupti si cu Dumnezeu……pentru ca esti intr-o dragoste falsa, in inselare totala. Asta e limerența, iubire idilica, utopica, infatuata, in care neglijezi defectele persoanei iubite, sau atat de mult iubesti incat ti se schimba perceptia normala despre oameni, si efectiv mintea ta nu mai e capabila sa vada defectele partenerei/lui din cauza infatuarii. Mai grav e ca felul acesta de dragoste de obicei nu e impartasit, pt ca iubesti persoane nepotrivite si mai devreme sau mai tarziu vei fi tradat/a, de cele mai multe ori sentimentele nu vor fi reciproce.Si de aici incepe caderea, care in cele mai extreme cazuri poate ajunge la sinucidere, sau cazi in diferite patimi(alcool, droguri, etc). Ma gandesc acum dupa multi ani, ca si eu iubeam asa candva, si tare rau imi amaram sufletul, mult am suferit din iubire. Acum realizez ca ”vrajmasul” chiar si cu dragostea te poate ispiti si te poate insela, facandu-te sa crezi ca asta e iubirea adevarata, si dupa cateva relatii esuate si traume sufletesti, te face sa te gandesti ca poate dragostea ta nu va fi nicicand imartasita, ca nu vei gasi niciodata persoana potrivita, ca iubirea nu exista, sau ca nu merita sa iubesti…si te-a inhatat. Pe mine m-a inhatat si ma tinut asa vreo 2 ani. Am trait in bezna…..mi-am propus sa ma auto-educ sa traiesc fara iubire. Sa imi iau satisfactiile din alte lucruri, am devenit celibatar, si chiar am ajuns sa fiu fericit cu ce am, sa fiu fericit singur…happily single…dupa moda americana. La inceput e greu, foarte greu, suferi mult si n-ai cu cine impartasi, mai e bineinteles singuratatea, atat fizica cat si sufleteasca, aici cred ca e cel mai greu si majoritatea renunta, eu am continuat (fiind incapatanat din fire), ti se slabeste credinta dupa relatiile esuate si nu mai intelegi nimic, ajunsesem chiar la un fel de usor nihilism, ca ce rost mai au toate, framantari, sufletul ti se macina, nu dormi noptile, iar mai apoi am inteles. Trebuie sa recunosc ca psihologia m-a ajutat pentru ca am citit mult despre limerenta si dependenta de iubire, care sunt destul de bine documentate mai ales de psihologia americana. Si apoi s-a facut pace in sufletul meu, pentru ca am inteles cat am gresit. Am 28 de ani si nenumarate relatii mai lungi sau mai scurte la activ, toate esuate, si imi dau seama ca poate nu am iubit niciodata cu adevarat.Apoi toate raspunsurile imi veneau de la sine, gaseam raspunsurile la orice chichița de care imi aduceam aminte din vreo relatie si care pana acuma nu-i gaseam raspunsul. Mai tarziu am multumit lui Dumnezeu, si ii multumesc si acuma ca a avut grija sa realizez aceste lucruri, si am gasit raspunsurile la intrebarile care ma framantau chiar pe calea psihologiei, pe care eu personal o recomand cu caldura, dar doar bine-impletita cu credinta. Trebuie sa credem in Dumnezeu nu in psihologie. Psihologia este o stiinta creata de oameni aici pe Pamant, poate fi de folos, poate fi un instrument de a-ti cerceta gandurile si a analiza cauzele unei dorinte sufletesti. Am facut pace cu mine insumi, am gasit raspunsurile la toate framantarile, si mi-am dat seama cat de gresit am gandit, ca eram in inselare, ca necuratul ma ispitea la orice colt cu ”dragostea”. Asa ca mare atentie la iubire, la relatiile amoroase, cui oferiti iubirea voastra pentru ca trebuie sa existe o potrivire perfecta. Genul acesta de partener/a doar Dumnezeu ti-l poate scoate in cale. Si in Dumnezeu trebuie sa fie potrivirea cea mai mare intr-o relatie. Am scris atat de mult pentru ca as dori ca marturia aceasta a mea sa ajute pe altii, mai tineri si nu numai, fiind de preferat sa nu treaca nimeni prin ce am trecut eu, sa nu cada in deznadajduire, indoiala, si alte stari ce te indeparteaza de Dumnezeu si Calea Sa. Dumnezeu sa fie cu noi!
Merla Bogdan
septembrie 21, 2017 @ 11:30 am
Doamne ajuta Radu. Cu iubirea adolescentina am avut si eu mari probleme pt ca este orbitoare si obsesiva. Nu mai vezi omul din fata ta, nu mai vezi sufletul omului pe care il iubești ci doar obsesia strălucitoare din mintea ta. Si daca pierzi obsesia vin căderi sufletești imense. Mi-au trebuit câțiva ani sa ies din capcana asta. Si totuși mila Domnului si Maicii Sale sunt mari. Ma bucur pt tine Radu ca ai găsit sens si logica in viata ta. Asta cred si eu si asta mi-a dat mangaiere sufletului, faptul ca dragostea si suferinta, viata au sens, logica, motive. Când am înțeles motivele pt care fata pe care am iubit-o mi-a dat jet, atunci mi-am găsit pacea sufletului. Si era doar vina mea.
Herman
septembrie 22, 2017 @ 4:20 pm
Doamne ajuta Bogdan! Pai logica si sensul din viata mea inca nici eu nu le-am gasit. Am gasit unele raspunsuri care mi-au oferit o pace sufleteasca. Prin mila Domnului am descoperit unde am gresit si de ce am suferit. La logica si sens inca lucrez :)), desi ma rog sa se faca voia Domnului, ca logica si sensul nu o sa le gasim singuri.