„Noi percepem divinul din afară cu divinul din noi”

„Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu RATA. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.

După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teza la limba romană. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!” Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inima:

– Când te-ai născut, mama?

– 1877.

– Câţi copii ai?

– 11.

Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:

– Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?

– Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insişti. Ajunge.

În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţa, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuţa m-a reîncreștinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta în termenii filozofiei. Ce e frumosul?, întreabă Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior – eu vă reproduc aşa, la nivelul anecdotic, pentru că Socrate era un tip cu o inteligenţă fantastică, el îl ajută pe celălalt, din faţa lui, să descopere singur adevărul, doar provocând un proces de „moşire” a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta în simularea unei ignoranțe totale, lăsându-şi adversarul să-şi manifeste din plin orgoliul şi suficienţă.

Şi zicea:

– Vai, tu, Hippias, înţeleptul înţelepţilor, ce e frumosul, că nu ştiu? Uite, stau şi mă gândesc ce este frumosul.

Şi Hippias zice:

– Cum, Socrate, nu ştii, ia uită-te tu acolo, pe câmp! Uită-te! E un cal. E frumos?

– E frumos.

– Păi, vezi, ăla este frumosul.

– Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gândit, cum înţelepciunea ta îmi aduce mie limpezime în minte. Eu n-am ştiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Şi totuşi, Hippias, zice Socrate, am o nelămurire: acum, în clipa asta, o fată poate să fie frumoasă?

– Sigur, Socrate, o fată poate să fie frumoasă.

– Eşti extraordinar, Hippias! Cum limpezeşti tu lucrurile, unul câte unul! O fată poate să fie frumoasă. Vai, Hippias, ce înseamnă înţelepciunea şi ce înseamnă ignoranța!

Ţineţi cont de această simulare fantastică. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, până nu-l umfli, nu plesneşte.

Şi, zice Socrate:

– Totuşi, Hippias, uite ce gând mi-a trecut şi-mi tulbură înţelepciunea: o lingură de aur e utilă sau e frumoasă?

– Păi, este şi, şi.

– Eşti fantastic! Deci, frumosul este şi util, Hippias, este, extraordinar!

– Da.

– Deci, frumosul poate să fie şi util.

Şi tot aşa îl duce pe Hippias să spună tot felul de lucruri. Păi, zice: ce e frumosul? Şi o furnică e frumoasă, şi faţa de masă, şi asta. Şi Hippias se îneacă în detalii, în realităţi. Se îneacă în ceea ce grecii numesc apqria: o gaură neagră, care te absoarbe, o înfundătură a gândirii din care nu mai poţi să ieşi, pentru că Socrate îl ducea în alt plan existenţial. El întrebă ce este frumosul şi i se răspundea arătându-i-se lucrurile frumoase. Şi atunci, de la concept la empiric este un salt uriaş.

Şi Socrate zice:

– Păi, vezi, Hippias, se pare că noi nu cunoaştem frumosul, noi îl recunoaştem (ceea ce numeşte grecul anamnesis, aducere aminte).

Dar, dacă Socrate m-ar întreba pe mine, să presupunem: „Ce este frumosul, Dan Puric?” Eu nu mai ştiu ce este frumosul, Socrate, i-aş răspunde. Adevărat, mi-ar răspunde Socrate, căci astăzi nu mai putem recunoaşte frumosul, cu toate că el există. Tot ceea ce ne-a rămas de recunoscut este urâtul.

Dar, să ne întoarcem la Hippias, când frumosul era şi în afară şi înăuntrul omului. Concluzia socratică este că suntem dotaţi aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaşte. Bineînţeles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo şi faptul de potrivire.

– Ceea ce se potriveşte, Hippias, că o înmormântare poate să fie frumoasă pentru noi, dar nu este frumoasă şi pentru zei.

Sunt alte sisteme de referinţă.

– Frumosul este o potrivire între ceva, între ce e în noi şi ce este afară, sau ce este Hippias?

Deci, îl zăpăceşte pe Hippias. Problema este că Socrate îl forţa pe Hippias să facă un salt de la lucrurile frumoase, pe care le găseşti în lume, la ideea de frumos, pe care o avea în propria sa conştiinţă, dar nu ştia că o are. Socrate este primul care vorbeşte de recunoaştere. Noi avem, ontologic, în noi, existenţial, capacitatea de a recunoaşte frumosul.

Mai târziu, alt filozof, Plotin, spune: Ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul Cum îl măsurăm? Şi atunci, zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi. E un salt. Între Socrate şi Plotin s-a întâmplat, în gândirea şi-n existenţa omenirii, un accident, o fractură. Să vedem care este acest accident, în care, după părerea mea, au rămas ancoraţi creştinii.

Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeţi dumneavoastră pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai târziu, în vremea imperiului carolingian, împăratul îi numea „missi-dominici” (nişte administratori ca şi cei de astăzi, care vin şi ne iau nouă tensiunea), un administrator de genul ăsta, numit Pilat din Pont, s-a întâlnit cu Iisus Hristos, căruia chiar nu ar fi vrut să-i facă nici un rău, dar era supus unor presiuni.

– Pentru ce ai venit?, l-a întrebat Pilat din Pont pe Iisus.

– Am venit să mărturisesc adevărul, răspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zâmbeşte, apoi pleacă, ştiind că orice discuţie despre adevăr este infinită. Era unda de şoc târzie a gândirii greceşti, axată pe întrebarea: ce e adevărul?, nu: cine e adevărul? Grecii fiind în căutarea ideii de adevăr, dincolo de adevăruri, precum în cazul frumosului ca idee şi a lucrurilor frumoase ca existente, nu ştiau fiinţă adevărului, sau fiinţă frumosului. Pilat din Pont se întâlnise cu fiinţa adevărului, cu adevărul întruchipat, iar această întâlnire ratată este moştenirea cea mai cumplită a Europei occidentale, care, în virtutea ei, te întreabă, astăzi, în mod obsesiv: ce eşti? Şi nu: cine eşti?

Răvăşiţi în lucrurile realităţii, numărându-le la infinit, contabilizându-le, cel mult ducându-le la concept, la idee, această lume, a lui Pilat din Pont, ratează într-una, spălându-se pe mâini, întâlnirea intru fiinţă. Sfântul Siluan Athonitul comentează în mod strălucit această prăpastie, săpată de obtuzitatea administratorului roman, atunci când a stat faţă către față cu Fiul Omului.

Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Hristos spusese cine este, numai că nu fusese recunoscut. El era, în ultima esenţă, primul om frumos cu adevărat. Căci fără de păcat era fiinţă Lui. A-L recunoaşte, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont aparţinea unei alte lumi.

Am văzut, la Socrate, în Hippias Maior, că nu cunoaştem frumosul, ci că îl recunoaştem. Dar, spune Caragiale: „Şi eu şi mitocanul privim la lună.” Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Şi Caragiale conchide: „Luna este arcuşul, eu sunt vioară.” Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.

Şi eu şi mitocanul privim la poporul român. Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Țuțea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte. Şi victima din închisorile comuniste şi călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul îşi vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalităţii lui.

Cine şi ce recunoaşte? Paradoxul, subliniat de Schiller în Teatrul ca instituţie morală, funcţionează perfect. Dacă pe scenă se joacă Avarul şi în public se afla întâmplător un om avar, acesta râde, se amuză, dar nu se recunoaşte în personajul respectiv. „Şi, atunci, de ce jucăm?”, se întreabă Schiller. „Pentru ceilalţi”, răspunde tot el. Pentru că oamenii normali, văzând pe scenă prototipul avarului, să se gardeze în viaţa de zi cu zi în faţa acestuia. La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, văzând prototipul torţionarului de-acum 60 de ani, să-i recunoaştem copilul ideologic de astăzi şi să nu-i mai permitem să se reproducă. Are şi frumosul dreptul la legitimă apărare. Fostul torţionar, colonelul Crăciun, spunea despre Țuțea, la Aiud: „Minte, avea de toate. Era gras, mânca bine şi toţi deţinuţii erau bine îngrijiţi”.

Copilul ideologic al colonelului Crăciun, de astăzi, spun, la fel, oricărei conştiinţe care se ridică întru adevăr, mărturisind că o doare o Românie umilită. „Minte”, spune tânărul politruc de astăzi. „PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. România este în plină dezvoltare europeană. Trebuie să fim fericiţi pentru asta.” Şi tot aşa la debutul terorii comuniste în România, când marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat şi apoi, după câţiva ani de puşcărie, forţat să participe la şedinţele sindicale tovărăşeşti, şi tot aşa, deci, atunci că şi acum, tovarăşul secretar de partid răspunzător cu propaganda strigă în plină şedinţa: „Partidul ne-a creat condiţii minunate de viaţă. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i aşa că e bine tovarăşe Iancovescu?”, îl întrebă brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu răspunse genial: „Eu am venit aici de lichea, nu de prost.”

Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de şpriţ, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului şi, evident, plăcerea chefului cetăţeanului de rând, ridicată la rangul de statut ontologic. Acestui gânditor „identitar” numai între frontierele confortului sau, dacă îi spui ce a zis Eminescu: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei”, va răspunde cu suficientă dâmboviţeana, considerându-se un fluviu al cunoaşterii, precum şi cu reflexul formatat la bursele din străinătate, etichetând cu lejeritate mărturisirea ca fiind un reziduu de gândire patetic ortodoxă şi naţionalista. Şi eu şi el privim România. Eu din rană nevindecată a lui Eminescu, iar el, bălăcindu-se în apă călduţă a noului internaţionalism.

În mitologia indiană, găsim un pasaj în care se vorbeşte de ideea de jertfă ca act necesar pentru trezirea umanităţii. Unul dintre zeii rivali vrea să-l omoare pe Krishna şi trimite spre el o săgeată. „O, tu, Krishna, Stăpân al lumii, săgeata ucigaşă vine spre tine! Opreşte-o, Stăpâne, că tu poţi opri totul, tu poţi opri şi timpul. Nu, n-am s-o opresc, răspunde Krishna. Las-o să-mi pătrundă în carne, căci, numai sângerând, lumea va înţelege.”

La fel ca şi Krishna, Fiul Omului ştia dinainte că va fi trădat şi ucis. Chiar îi spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei să faci, fă mai curând. De unde aceasta nerăbdare paradoxală în faţa morţii? „În noaptea în care a fost vândut, mai vârtos însuşi pe sine s-a dat pentru viaţa lumii.”

Şi El, ca şi Krishna, putea să oprească timpul. Hristos nu numai că nu-l opreşte, dar îl accelerează. Dar Hristos face ceva în plus, ceea ce niciodată un iluminat al lumii sau zeu nu a făcut. Se duce într-o grădină, numită Ghetsimani, şi se roagă plângând, adică îşi manifesta „omenitatea”, cum ar spune Grigore Palama. Nu frică, ci suspinul fiinţei în faţa morţii. „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Mt 26, 29).

Pe Krishna îl admiram că pe un zeu, dar Iisus ne cutremură. În Krishna nu ne recunoaştem, dar în Hristos, da. Omenirea întreagă este prinsă în lacrima lui. De două mii de ani ne închinăm la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, în grădina Ghetsimani, El îşi depăşeşte „omenitatea” şi ne dă floarea creştină a mântuirii. În plin plâns i se dă să ne dăruiască această minune: „Facă-se voia ta, Doamne!” De atunci, noi, creştinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos.”

(Dan Puric)