,,Nu aud, nu vorbesc, dar mă hrănesc cu Tine…”
,,La început a fost Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul…”
Prin Cuvânt au fost zidite cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute. Tot prin Cuvânt, a fost zidit omul- deşi uneori ne e greu să credem, omul este cel mai de seamă dintre toate creaturile, fiind coroana creatiei lui Dumnezeu de pe acest pământ.
Insa, de multe ori când vedem oameni infirmi, cu defecte fizice si psihicie din nastere sau dobandite, îi etichetăm drept ,,handicapaţi”, batjocorandu-i cumplit şi umilindu-i. Nu îi înţelegem, nu putem comunica cu dânşii, necunoscând că aceştia sunt în permanentă şi strânsă legătură, comuniune cu Domnul Hristos. În împrejurimile vieţii, atunci când îi întâlnim pe stradă sau în diferite lăcaşuri, îi socotim greşit tratându-i în totalitate cu ocară sau cu indiferenţă. Nepăsarea, neimportanţa şi răceala de care dăm dovadă, nu sunt decât spini crescuti in urma unor firi neinduhovnicite, secătuite, insalbaticite; răni desprinse din inimi pângărite şi lipsite de Pâinea şi de Apa Vieţii.
Astfel, surdo-muţii sunt oameni care doresc să trăiască la fel ca orice om normal, sunt oameni care doresc să îl cunoască pe Dumnezeu, şi nu în ultimul rând, oameni care doresc dobândirea Vieţii celei Vesnice. Desi nu aud si nu vorbesc, genunchii le sunt plecati neincetat la rugă, fiind chemati de dulcele Sau glas ascuns in adancul inimilor. Sunt oameni ca şi noi, zidiţi de acelaşi Dumnezeu, spre fapte bune; ucenici şi slujitori ai lui Hristos, dar totuşi diferiţi prin ,,ceva”. Acel ceva creează graniţa dintre două lumi: lumea vorbitorilor, şi lumea surdo-muţilor.
,,Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă…”
Nu trebuie să uităm că în faţa Tatălui, toţi suntem egali şi plămădiţi după chipul şi asemănarea Lui. Nu trebuie să uităm că a-ţi iubi aproapele nu înseamnă a-l iubi doar pe cel sănătos, fără probleme. Ci pentru a împlini porunca Domnului cu adevărat, trebuie să învăţăm să îi iubim şi pe cei cu dizabilităţi. Să ne gândim că sunt mii de tineri surdo-muţi, care au nevoie de ajutor, au nevoie de sprijinire şi asistenţă religioasă. Au nevoie de un prieten mai presus de toate, de o mângâiere pe calea ce duce spre Mântuire.
,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. „
În timpul Sfintei Liturghii, mă gândeam cum poate o astfel de persoană să se bucure de preaminunatele cântări liturgice, neauzindu-le…Însă am inteles ca aceştia au o cântare diferită de cea a noastră, o cântare lăuntrică înălţată în taină spre nedesluşita Împărăţie a Cerurilor. O cântare de laudă pentru care noi nu avem urechi, un strigăt pentru care noi nu avem glas. Un Cuvânt pe care, deşi vorbitori, nu ştim să îl mărturisim
Cat mi-as dori sa propovaduiesc Cuvantul Domnului celor care nu aud si nu vorbesc! Domnul mi-a dat sansa sa ii cunosc pe acesti oameni de cateva zile, sa inteleg ca iubirea pentru aproapele nu se rezuma doar la iubirea pentru cel sanatos, ci si pentru cel bolnav, aflat in suferinta. Fara dragoste, nu putem patrunde in adancul sufletelor acestor persoane, nu putem depasi granita, nu putem sfarama zidul dintre noi.
Sa staruim in rugaciune alaturi de acestia, cu rabdare si nadejde. Sa ne hranim sufletele gustand din Cuvantul Tatalui, din Paharul Vietii celei Vesnice, si astfel, să ne iubim aproapele ca pe noi insine, mărturisind impreuna pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin
(Georgiana)
piotr
iunie 21, 2010 @ 12:01 pm
Rejoice, Georgiana! This article is very painfully, but in the same time gives hope and wakes up our awarenesses! Saviour Christ and His Most Holy Theotokon be with you! 😀
omp
iunie 21, 2010 @ 12:49 pm
Multumim, Georiana pentru acest inimos si util articol… din pacate mai degraba multi dintre noi, cei „normali”, suntem de atatea ori „surzi” si „muti” in dialogul nostru cu EL…
Georgiana
iunie 21, 2010 @ 4:00 pm
Thanks piotr, if it doesn’t disturb you, how do you read the article, if it is in Romanian?
Cătălin Ionuţ
iunie 21, 2010 @ 4:10 pm
Frumos.
Hello Piotr. Bună Georgiana.
Este minunat că vrei să ajuţi pe aceşti oameni deosebiţi. Înţeleg că vrei foarte mult să înveţi să le „grăieşti” acestor oameni. Dacă te pot ajuta cu puţinul de care poate vei avea nevoie, mi-ar face plăcere să încerc. Să-ţi dea Dumenzeu spor!
Între timp, voi încerca să nu-L mai supăr pe bunul nostru Învăţător şi pe ucenica Lui preacuminte – Georgiana. De voi mai cădea mă voi ridica, şi de şapte zeci de ori, până nu o să mai greşesc.
Binecuvântat este în veci bunul nostru Dumnezeu. 🙂
Voi învăţa să-L iubesc şi să-L laud mereu, nu doar când îşi aminteşte de El păcătosul de mine… 🙁
Cristina
iunie 22, 2010 @ 8:08 pm
Doamne ajuta ,desii nu am obiceiu de a comenta zilnic cele citite azi am simtit nevoia sa scriu din nou … Am dorit da scriu deoarece si eu sufar de un mic handicap(am unele probleme cu ochii)si care pe parcursul vietii si mai ales in tinerete m-a afectat foarte mult deoarece eram subiect de ras pentru colegi si celalte persoane din jur .Acest lucru m-a facut sa devin o persoana singura sa nu am incredere in oameni ,a fost o perioada in care nici nu mai doream sa ias din casa deoarece mereu credeam ca se rade de problemele mele.Ce m-a facut sa merg mai departe?Credinta in Dumnezeu ,cred ca atunci cand ai un handicap pierzind increderea in oameni te apropii pe zii ce trece mai mult de Domnul iar atunci cand esti undeva foarte jos si deznadajduiesti Domnul nu te lasa ,te ajuta sa te ridici uneori chiar fara sa ceri acest lucru.Nu doresc sa spun foarte multe lucruri despre mine deoarece nu-mi place pot sa spun doar ca desii am facut multe greseli in viata mereu am simtit ca cineva acolo sus ma iubeste si i-mi poarta de grija cred ca oricat de mult as multumi Domnului nu ar fii in deajuns pentru toate cate le primesc zilnic Desi nu mai sunt atat de tanara (am 30si cevaaaa)abia acum incep sa am incredere in mine si in ceea ce fac ,stiu ca datorita caracterului meu am pirdut foarte multe lucruri se spune ca niciodata nu e prea tarziu sa incerci ceva nou ,totusi cred ca se pierde timp pe care l-as fii putut intrebiunta alfel ….Lasand aceste lucruri deoparte cred ca acum nu ma mai deranjeaza daca se rade sau nu de mine singurul lucru care doresc sa-l invat este sa pot sa privesc lumea in ochi,si nadajduiesc ca cu ajutorul Domnului va veni si acea zii .I-mi cer iertare daca v-am plictisit dar am dorit sa arat ca desii este destul de greu sa traiesti cu un handicap ,atunci cand crezi ca esti singur defapt nu esti niciodata singur ,eu mereu am simtit ca Domnul este cu mine ,ca ma ajuta, ca nu ma lasa .Stiu ca mai am multe de invatat pentru a trai o viata frumoasa dar ma bucur acum de prezent de ceea ce i-mi aduce ziua de azi .Nu i-mi place sa privesc in trecut deoarece sunt multe lucruri care nu i-mi plac acolo ,nici in viitor nu-mi plce sa gandesc deoarece nu prea i-mi place sa i-mi fac planuri de aceea il rog pe Domnul sa ma ajute ca in fiecare zi care trece sa reusesc sa fac un mic pas spe schimbare deoarece stiu ca este nevoie,multe bucurii doresc tuturor celor care scriu aici si celor care citesc
Dan
iunie 23, 2010 @ 9:10 am
M-a intristat situatia ta Cristina si imi pare rau ca a trebuit sa suferi atat de mult din cauza acelui handicap.
Totusi, stiind ca nimic nu este intamplator in viata, iar acel handicap poate ca iti este dat ca o cruce care sa te izbaveasca de rau si sa te ajute la mantuire, nu pot sa nu admir curajul si puterea cu care lupti ca sa traiesti demn.
Esti o persoana, esti un om, si chiar daca tu ai un handicap fizic iar eu (sau altcineva) nu are, asta nu te face mai putin om si mai putin frumoasa ca persoana fata de ceilalti oameni si fata de Dumnezeu.
Faptul ca multi oameni s-au poticnit si se poticnesc in handicapurile fizice ale semenilor lor, arata ca defapt acesti oameni au un handicap sufletesc, iar handicapul sufletesc este mult mai grav decat cel fizic in perspectiva vesniciei. Defapt comparatia nici macar nu este suficienta, caci la invierea de obste nu va mai fi neputinta si handicap trupesc (toti vom avea trupuri duhovnicesti), in schimb handicapurile sufletesti vor fi exact aceleasi cu care vom pleca din lumea aceasta, si vai….se vor vedea toate fara sa le putem masca in vreun fel.
Asa ca …bucura-te Cristina ca avem un Dumnezeu asa milostiv si iubitor si intelegator de oameni.
Diana pt.Cristina
noiembrie 22, 2010 @ 11:57 pm
Draga Cristina, problema ta nu constituie un handicap, asa ai vrut tu sa- l vezi. Am povestit intr-o noapte un caz hazliu cu un pacient care dormise intr-o lenjerie noua de culoare albastra, iar cand s-a trezit era "cianotic", motiv pentru care familia s-a alarmat, a solicitat ambulanta, iar pacientul afirma ca chiar se simtea ca un cadavru pentru ca asa arata. E vorba de subconstient draga mea. Tu esti o fata extraordinara, ai tot ce-ti trebuie sa fii fericita: esti independenta, sanatoasa, te poti deplasa, ai doua maini, doua picioare, vaz, auz, miros, etc. Trebuie sa stii ca daca "tii portile inchise" nici fericirea, nici prietenii nu au pe unde intra.
" Majoritatea oamenilor sunt fericiti in masura in care hotarasc sa fie".
Mult succes, draga mea!