Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu îl doresc
Aş dori să mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu că mi-a dat Viaţă. Am încercat si probabil am să mai încerc sa Îl cunosc, să înţeleg toate câte se petrec cu mine, să mă cunosc pe mine şi orice om. Singur am înţeles că nu pot cunoaşte nimic şi pe nimeni aşa cum este firesc, ci întotdeauna pervertit, umbrit de egoismul meu.
Părinţii spun că văzându-ne bine ajungem uneori să judecăm aproapele şi atunci vin ispitele pentru a ne smeri şi cu cât ne înrăim mai mult cu atât încercările sunt mai mari, pe măsura înrădăcinării patimilor în inima noastră, pentru a putea fi plivită inima, pregătită pentru Mirele Ceresc.
Mă tem că inima mea este aşa de pătimaşă încât mulţi oameni au avut de suferit, dar şi vor avea de pe urma mea. L-am rugat pe bunul Dumnezeu să îmi dea puterea de a ierta, iubi şi binecuvânta pe cei ce mi-au rănit inima, pe vrăjmaşi. Încerc, mă zbat, nădăjduiesc că vreodată voi putea, dar pe zi ce trece simt cum sunt tot mai rău, mai dificil, mai singur…
Sunt un om rău, dar tocmai în aceasta pot cunoaşte, nu condiţionat, că Dumnezeu mă iubeşte fiindcă mă rabdă, deşi nu sunt în măsură sa fac niciun bine…Nu sunt rău prin fire, ci prin apucături, patimi, slăbiciuni. Ori dacă încerc, dacă încep să pun sufletul, atunci sunt încercat şi mai mult şi sfârşesc prin a cădea mai rău într-un iad al deznadejdii, de a se dărâma totul, chiar totul, pe voinţa de a ajuta… Cad şi ajung să condiţionez orice, încerc, cred că ajut, dar judec. Şi nu mă miră să spun că: „sunt ceea ce judec”!
Acum am sufletul plin de răni, ale mele şi cele făcute de cei de care am vrut să mă apropii….am căutat iubirea în oameni, am căutat cădură, în schimb am primit ceea ce acum am hrană, încât am adunat veninul răutăţii, al urii, al ţinerii de minte al răului…riscând să fiu un şarpe la pieptul oricui ar vrea să imi facă acum bine.
Trec cu privirea prin oameni şi dezămăgile m-au făcut să fiu neîncrezător şi susceptibil la orice, să îmi fie frică să mă mai apropii de cineva, atât pentru a nu învenina cu răutatea adunată, dar cât şi pentru a nu îşi mai bate joc nimeni de sufletul meu, deci egoism.
Duhovnicul îmi spune că va veni cândva şi pentru mine o vreme senină, că odată şi odată norii se vor da deoparte şi voi vedea soarele,însă mă tem că aşa cum de mic am suferit, aşa va fi în continuare.
Sunt aşa de egoist şi rău încât atunci când vreau să împărtăşesc ceva oricui, fiind mândru, egoist nu am decât venin, aroganţă şi neîncredere şi sunt aşa de naiv încât nu înţeteg de ce nu „primesc” un multumesc pentru „bunătatea mea”.
Deşi am fost criticat pentru contrastul dintre mărturii si urări, adevărul este că urez bucurie tuturor pentru ca toţi ceilalţi să o aibă dacă eu nu o am. Şi este firesc să vadă contrastul fiindcă sunt un om rău, un om rău care îndrăzneşte să nădăjduiească la Bucurie şi aceasta nu este uşor, este greu să fii un om plin de păcate, să doreşti binele cuiva, dar să impărtăşeşti răutate nu prin fire ci prin patimi, nu este o Bucurie.
Nu fac ceea ce voiesc bine, ci răul pe care nu îl doresc. Şi aceasta este o Cruce, una biciuită şi nu ridicată în drumul vieţii. Ceea ce îmi doresc mie aceea doresc celorlalţi: Pace sufletului şi Bucurie inimii, darurile învierii lui Hristos.
Bucurie!
Anesti
RDF
august 16, 2010 @ 6:42 pm
Lumea in care traim e o lume plina de zbucium, iar cu usurinta ne vor inghiti valurile adanci si reci daca noi nu vom avea un sprijin adevarat…si acum vorbesc de Hristos! El trebuie sa fie pilonul nostru care sa stea in asteptarea noastra(de fapt sta…dar noi suntem nevrednici sa-L primim si nestiutori pentru a-L putea asculta 🙁 ), El este Cel Care ne pazeste si Cel Care ne indruma..dar NOI…NOI suntem niste insensibili, care nu ne deschidem ochii decat…prea TARZIU… 🙁 Mi-e ciuda pe mine…mi-e ciuda ca sunt asa……….mi-e ciuda ca desi Dumnezeu imi arata ca gresesc, eu nu vreau sa ma indrept…De fapt vreau…dar mai superficial, spus cu jumatate de gura…Asa cum ar fi bine sa privim partea plina a paharului, din contra, noi privim jumatatea goala…si atunci, in acea genune se soarbe si partea plina…si DISPARE 🙁 🙁 🙁 Iar NOI…am ramas cu paharul gol…Mai avem oare o cupa a bunatatilor?De unde vom revarsa bucurii asupra aproapelui??????????? 🙁 E dureros……..
Guest
august 17, 2010 @ 1:06 pm
ANTITEZE, de Radu Gyr
N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
Surîd numai acei care suspină,
De n-ai fi rîs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plîns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mîna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.
Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară,
Iar dacă-nvii în zîmbetul de azi,
E c-ai murit în lacrima de-aseară.
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2009/07/26/cu-iisus-in-celula-fa-din-fiecare-rana-o-cadelnita-spre-cer/
Vasile
august 17, 2010 @ 1:09 pm
Am uitat sa mentionez: UN TEXT [b]E X C E P T I O N A L !!![/b]
[b]FELICITARI ![/b]
Ioana
septembrie 6, 2010 @ 9:12 pm
Cum poti sa spui ca esti asa de rau, cand le doresti celorlalti ce iti doresti si tie ? Nu exagerezi putin? N-o ma fa, ca sa nu cazi in deznadejde !
Da, un text minunat !
FELICITARI !
Guest
septembrie 7, 2010 @ 5:51 am
Asta mi se potriveste mai bine mie; ma straduiesc si eu, dar…cat mai pot.
Doamne ajuta !
Daniela
octombrie 10, 2010 @ 6:43 am
Un text exceptional.
Ma regasesc oarecum in el…
Dinita Andrei Mihai
martie 6, 2013 @ 7:30 pm
Buna seara! Am si eu o problema cu unele dintre icoane care ma cam mustra, nu toate dar unele o fac. Si stiu ca atunci cand mustra este ceva in neregula la mine, dar cateodata nu imi dau seama ce anume este in neregula. Am fost intr-o zi pus intr-o situatie cand m-am certat cu ai mei, m-am maniat stiind ca totusi nu este vina mea, cam de atunci a inceput sa ma mustre icoana Mantuitorului. Intr-adevar au mai fost situatii chiar si dupa acea cearta cand constiinta imi spunea sa nu fac cutare lucru si eu faceam exact ce nu trebuia sa fac. Probabil ca si din cauza neascultarii sia negrijii fata de sufletul meu am inceput sa revin la unele pacate trupesti si sa cad des in ele si sa le tot repet, si de multe ori nu ma pot abtine pentru ca pe moment placerea e prea mare si fac pacatul, dar in timp ce savarsesc pacatul imi pare si rau ca il fac si ca Il supar pe Dumnezeu. Repet in legatura cu mustrarea icoanelor a inceput de cand mam certat atunci cu parintii, sau poate ma mai mustrat dar n-am observat eu. Si cand intru in Biserica ma duc in fata icoanei si in continuare mustra, cateodata mai mult alteori mai putin dar mustra, si acest lucru imi ;produce o teama, o deznadejde, dar nu definitiva mai mult pe moment si chiar daca in gandul meu mai zic ca renunt. Cum as putea sa scap de mustrarea icoanelor si sa imi dau seama unde este greseala, ca de multe ori cel putin in cazul meu ca sa am puterea sa merg mai departe imi trebuie si o privire blanda.
Ana
martie 6, 2013 @ 7:59 pm
andreimihai_88
„Cum as putea sa scap de mustrarea icoanelor si sa imi dau seama unde este greseala, ca de multe ori cel putin in cazul meu ca sa am puterea sa merg mai departe imi trebuie si o privire blanda.”
Cu toate pacatele constiinta ta inca este curata. Sa te lasi mustarat de icoana, caci sigur tu nu-i mai lasi pe ai tai sa te mustre. Ma pun in situatia mamei tale ptr ca sunt si eu mama, si ma gandesc cat de greu poate fi daca fiul nu asculta, daca merge pe un drum gresit, daca a cazut in patima desfraului. Gresim ca parinti ca nu stim sa fim si blanzi, insa asta ni se intampla din cauza ca ne este teama ca daca devenim blanzi, incurajam pacatul. Daca poti sa te apropii cu cuvantul de mama ta roag-o sa te ajute si sa fie blanda.
Apoi ai nevoie de o discutie. Stai intr-un loc linistit aproape de icoana Mantuitorului, acasa ori in biserica cand nu este slujba si vorbeste-I de durerea ta si roaga-L sa te ajute sa iesi din patima asta grea.
Mergi cat mai repede si spovedeste-ti pacatul. Abia atunci viata ta o sa se indrepte si ai sa poti sa incepi sa traiesti frumos. Curaj
Dinita Andrei Mihai
martie 6, 2013 @ 9:20 pm
Va multumesc pentru sfat, stiti ca de multe ori asta este o treaba care am omis sa o specific dar chiar si dupa ce imi fac spovedania icoana continua sa mustre, mi sa intamplat la vreo 2 spovedanii, si am incercat sa spun pacatele asa cum sunt fara sa le maschez. Cateodata stau si ma gandesc ca poate si din cauza comoditatii si a negrijii fata de sufletul meu, pentru ca a fost o perioada cand parca reusisem cat de cat sa ma desprind de patimile astea trupesti, dar am revenit din nou la ele.