Nu întrebările ne duc acolo unde trebuie să fim

Şi-mi amintesc de poveşti şi-mi este teamă.

Şi-mi amintesc de începuturi dulci şi finaluri abrupte de care mă împiedicam adesea fără explicaţii. Nu credeam că se va stinge în mine cândva întrebarea lugubră şi totodată absurdă: „de ce?”. Iar o dată cu trecerea ei m-am agăţat de Viaţă.

Unele întrebări sunt prea mari pentru oamenii mici. În cei slabi ele zidesc sentimente bolnăvicioase. Ca şi cum – conştient de ceea ce ţi se va întâmpla peste zece minute – alegi să înghiţi totuşi o bucată din Cortinarius orellanus. De aceea am renunţat la întrebări. De aceea ele mi se par prea stupide pentru a ajunge la adevăr. Nu întrebările ne duc acolo unde trebuie să fim. Nu întrebările ne conduc. Un celebru dramaturg latin spunea: ,,Câţi oameni, atâtea întrebări!”. Dar oare poţi să te mai întrebi: de ce apare un om în viaţa ta? De ce pleacă? Cu ce scop? De aceea le-am strivit în mine.

Întotdeauna am iubit să mă plimb noaptea. Îmi căram cochilia de amintiri pe trotuarele ponosite îmbrăcate-n gri. Am crescut gândindu-mă la acele luminiţe inevitabile acroşate de centrul oraşului. Am crescut în mirosul fragil de iarnă. Am crescut în umbra sunetelor armonice de clopot. Am crescut în cântec şi-n dor de Naos.

Nu există viaţă într-o stea fără iubire. Nu credeam că-n moarte se găseşte steaua mea. Nu credeam că-n Viaţă-mi stă cuvântul. Şi totuşi aş spune că stelele sunt doar nişte bucăţi fărămiţate şi pistosite din suflet. Nu voi muri, ci voi fi viu…

N-am nevoie de stele. Am nevoie de Viaţă. 

(Georgiana)