Nu mai trăiesc eu, ci Hristos traieşte în mine!
Viaţa ni se pare atât de frumoasă cât suntem fără probleme şi nu ne oprim nici măcar pentru o clipa să ne uităm în sufletul nostru, să vedem cine suntem şi încotro ne îndreptăm, să întrebăm: Unde eşti Doamne? Poate şi pentru că nu prea ştim dacă exişti cu adevarat, dacă te gândeşti şi la noi, pentru că noi trăim într-o lume în care nu mai e la moda să Te cunoaştem, să Te mărturisim, şi am uitat de scânteia divină pe care am primit-o în dar la naştere şi pe care ar fi trebuit să o prefacem în candela dogorind de dragoste pentru Tine, Iisuse dulce.
Nu ştim sau nu vrem să ne dăm seama că Iisus este mereu cu noi, chiar dacă noi îl ignorăm:”Cu mine ai împărţit bucata de pâine şi peştii, lângă mine ai închinat apa transformată în vin, început al Legii celei noi, cu mine Ţi-ai împarţit haina, cămaşa şi tot ce ai avut al meu a fost. Mi-ai arătat cele ce nu cunoşteam şi mi-ai vegheat odihna, eu dormind ca un ticalos, iar Tu rugându-te pentru mine cu lacrimi de sânge.”
Greutăţile sau ispitele vremurilor noastre ne-au îndepărtat de adevărata noastra fire şi nu ne dăm seama că nu vieţuirea într-o contemporaneitate spaţio-temporală cu Iisus Hristos asigură acurateţea cunoaşterii Lui, ca Dumnezeu întrupat, ca Fiu al Tatălui ceresc, ci capacitatea de a „vedea”, a „auzi”, a „pipăi” trupeşte plinătatea Dumnezeirii din El, condiţia Lui eternă care s-a arătat pe Tabor şi după Înviere.
Sfântul Atanasie al Alexandriei spunea că „nu e aşa departe sau de străină de noi calea spre Dumnezeu, precum nu e nici Dumnezeu, şi dacă ar întreba vreunul care este această cale, aş răspunde ca ea e în sufletul fiecăruia şi în mintea din el”.
Să încercăm să ne privim cu atenţie, să nu ne lăsăm păcăliţi de o lume efemeră, să-L primim pe Hristos în camăruţa sufletului nostru şi să spunem:”Nu mai trăiesc eu, ci HRISTOS traieşte în mine!” aşa cum atât de frumos a spus dumnezeiescul Pavel.
„Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
(Monica Fratila)