Nu vă învățați copiii să-i calce în picioare pe alții numai să fie mai buni ca ei! Învățați-i să iubească și fie smeriți!
Competitivitatea și dorința de a fi mai bun decât cei de lângă tine, nu se împacă cu creștinismul.
Citiți Noul Testament și veți vedea că Domnul Dumnezeu și apostolii Săi nu îndeamnă spre a rivaliza cu aproapele nostru ci a-l iubi. Duhul Sfânt nu ne îndeamnă spre a fi cei mai buni din lume ci a ne lucra darurile / talanții spre zidirea aproapelui și spre unitatea dintre noi. Domnul Hristos nu ridică în slăvi marile realizări tehnologice și militare ale Imperiului Roman ci permanent discursul și lucrarea Lui se îndreaptă către vindecarea sufletului omenesc de egoism.
De 22 de ani de când sunt conștient în Biserica lui Hristos nu-mi aduc aminte să fi citit sau auzit nici măcar un gând din Scriptură sau din scrierile Sfinților Părinți despre a fi competitiv, și omul de a încerca să ajungă cel mai bun din lume, cel mai faimos, cel mai lăudat, cel mai bogat. Niciodată. Nu e surprinzător?
Da, Domnul spune „Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48) și asta tradus pe limba noastră modernă ar fi așa: fiți perfecți precum Tatăl vostru cel din ceruri perfect este!
Dar cum e Tatăl perfect, ca să știm cum să fim și noi?
Tatăl, Creatorul a toate, părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată milostivirea, e batjocorit pe pământ azi. În tot occidentul teoria oficială în tot învățământul de la grădiniță până la universitate este teoria evoluționistă, că lumea s-a creat singură, din întâmplare, fără sens, fără scop, fără finalitate, fără un Creator. Azi majoritatea covârșitoare a copiilor noștri în toate țările civilizate învață că lumea s-a creat singură, iar dacă rostești cuvântul „Creator” este considerat a fi un aspect neștiințific, și nu poți fi notat la oră. Ba chiar poți fi acuzat că vii cu „povești din Biblie”.
Creatorul a toate rabdă batjocură, El cel desăvârșit. Dar dacă și-ar fi imprimat „semnătura” dumnezeirii Sale atât de evident în toată ale creației încât nimeni să nu-L nege, ce-am fi făcut? Dacă într-un fel sau altul fiecare atom sau moleculă ar fi avut înscrise în ele amprenta inteligenței dumnezeiești, ce ar mai fi zis oamenii? Dacă soarele de pe cer într-o zi ar fi arătat doar chipul lui Iisus și nimeni n-ar mai fi putut să-i nege existența, ce-ar mai fi făcut ateii?
Dar Domnul n-a făcut asta. Nu și-a semnat opera. A lăsat frumusețea să vorbească. Nu s-a luat la întrecere cu inteligența oamenilor care astăzi descriu atât de „complex” că lumea este un multivers apărut din întâmplare, pe când toată tehnologia lor este numai aport de inteligență la înalt nivel.
Domnul nu s-a luat la întrecere cu oamenii, ba dimpotrivă a creat toate ca omul să nu fie nicio secundă constrâns sau copleșit în această creație de atotputernicia Lui, de atotștiința și infinitatea Lui. Dumnezeu S-a plecat către oameni, S-a făcut mic ca să-L vedem, slab ca să nu ne sperie, blând precum este ca să ne atragă spre El. Dumnezeu s-a micșorat pe Sine și din absolutul infinității ființei Sale s-a făcut om și a venit să locuiască printre noi.
„Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7)
Domnul Iisus Hristos pe pământ nu s-a luat la întrecere cu inteligența fariseilor și cărturarilor. N-a provocat puterea Imperiului Roman. Nu și-a arătat puterea nemărginită care putea să ridice într-un deget templul, putea într-o secundă să fie pe tronul de la Roma, putea într-o clipă să atragă toată atenția planetei, putea instant să coboare de pe cruce și să învingă omenește pe potrivnici. Domnul a trăit smerit și și-a folosit puterea doar atât cât să stârnească credința în oameni și să nu oblige pe nimeni, doar atât cât să nască dragostea de Dumnezeu în inimile celor ce cred. Și de aici omul să lucreze în libertate…
Când S-a arătat Domnul Hristos cel mai competitiv și mai bun decât toți de lângă El?
Pe cruce, când pe toți ne-a iertat, pe toți ne-a îmbrățișat, și niciun cuvânt rău n-a ieșit din gura Lui. Atunci S-a arătat Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, cel mai bun dintre toți, dar în același timp și ultimul, cel mai batjocorit, ca Unul ce era cel mai mare.
Societatea astăzi ne învață să fim mândri și puternici. Domnul ne învață să ne îmbrăcăm întru smerenie
Societatea de astăzi, și în special capitalismul, ne învață să fim cât mai buni, să maximizăm profitul, să ne extindem inteligența și capacitățile productive în întreaga lume. Astăzi trăim într-o lume care exploatează foarte mult imaginea proprie și brandul. Orice faci trebuie să fii văzut, trebuie să acumulezi toată munca și investițiile tale într-un brand, iar acel brand să poate fi oricând monetizat, vândut, trasferat, îmbunătățit, etc.
Pe scurt, astăzi societatea strigă copiilor și tinerilor: „Să fii cel mai bun mamă!”, „să câștigi mulți bani”, „să ai studii înalte”, „să ajungi faimos”, „să te știe o lume întreagă”, „să fii mai tare decât toți”, „să ți se ducă numele”…
Să apari la televizor, și pe internet, să se ducă vorba despre tine, și apoi toți să te caute, și să fii cât mai de succes.
Domnul nu ne-a învățat să trăim așa, ci să fim primii în a iubi pe celălalt:
25. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Ştiţi că ocârmuitorii [conducătorii] neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.
26. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru.
27. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă,
28. După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. (Matei 20, 25-28)
Nu-i încurajați pe copii să fie cei mai buni la școală, la sportul lor îndrăgit, sau la orice joc al copilăriei ci încurajați-i în mod special să fie primii în iubire, și în iertare, să fie primii care iartă și îmbrățișează, să fie primii care nu judecă pe aproapele lor. Să fie primii care se smeresc și să se considere mai prejos decât ceilalți. Cuviosul Sofronie Saharov întărește faptul că dacă ne smerim înaintea fratelui nostru, acesta se simte cinstit.
Eu le-am spus fetelor mele de mai multe ori: nu mă încântă că aveți numai note de 10 dacă voi nu vă înțelegeți bine cu colegii, dacă nu arătați iubire față de ei. La ce folos școala dacă vă învață de toate dar nu vă învață să vă iubiți? La ce folos învățătură dacă nu vă vorbește despre Iisus Hristos?
La ce folos o lume competitivă și eficientă economică dar dură și care însingurează omul?
Nu vă învățați copiii să-și calce în picioare aproapele numai să fie mai bun ca ei! Dumnezeu nu va susține niciodată acest comportament ci mereu va sta împotriva mândriei omului, lucrând mereu la unitatea noastră. Învățați-vă copiii să se îmbrace întru smerenie.
5 Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
6 Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. (1 Petru 5, 5-6)
În neamul nostru românesc, în viața țăranului român nu exista această luptă pentru autodepășire:
„Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista. Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare.“ (Horia Bernea)
Închei cu cuvintele Părintelui Zaharia Zaharou:
„În viața monahului, toate lucrurile, până la cele mai mici detalii, au o mare însemnătate și dobândesc dimensiuni veșnice. Fiecare mișcare a sa ar trebui să oglinească etosul smerit al lui Hristos. De aceea ambiția este ceva cu totul străin de adevărații ucenici ai lui Hristos. Ei nu râvnesc la cariere sau la „tronuri” în viața lor, căci acesta este duhul păgânilor, care este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Nici nu caută să stăpânească auspra fraților lor, știind că acesta este semnul înstrăinării de Duhul lui Dumnezeu. Mai degrabă, ei își slujes semenii și se sârguiesc să-i ajute în fiecare din nevoile lor.” (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, p. 130)
Ambiția este ceva cu totul străin de adevărații ucenici ai lui Hristos.
Autor: Claudiu Balan