Numai eu sunt de vină!

De ceva timp, am încercat să-mi dau seama de unde vin toate problemele, şi cauzele care determina starea mea interioară şi relaţia cu cei din jurul meu. După ce am vorbit cu un prieten şi mi-a spus ca lupta cea adevărată este cea cu tine însuţi mi-am dat seama că de fapt problemele, tristeţiile, deznădejdea de la mine vin, şi eu le transmit mai departe la cei din jurul meu.

Nu oamenii sunt de vină pentru că sunt eu tristă sau singură, ci eu insămi pentru că din credinţa mea puţină  nu-mi dau seama că Domnul este tot timpul aici, lângă mine, şi aşteaptă ca eu să comunic cu El. Ce trebuie de fapt să facem, ca să schimbăm ceva? De unde trebuie să pornească totul ca să observăm o schimbare în viaţa noastră? Totul porneşte din interiorul nostru şi din relaţia mea cu Dumnezeu. Cel mai important este să mă cunosc pe mine însumi, să mă analizez pentru câteva momente, încercând să mă privesc în oglindă şi îmi voi da seama cât de mult bine fac sau rău. Nu trebuie ca eu să cunosc oamenii, ci pe mine şi pe Domnul.

Care este de fapt lupta? Lupta este cu mine, pentru că fără să vreau sunt cuprinsă de material, de iluzii, de lucruri trecătoare. Observ astfel că sunt slabă în relaţia mea cu Domnul, pentru că de fiecare dată când păcătuiesc, nu am încredere că El este lângă mine şi că mă va ierta, dacă eu hotăresc să-mi schimb purtarea mea şi să fac ascultare. La fel şi în relaţia cu familia sau fraţii mei…dacă eu aş fi mai tolerantă şi aş renunţa la orgoliul din mine, poate m-aş înţelege mai bine cu ei, mai mult dacă m-aş ruga mai des pentru ei, Domnul mă va asculta şi va lucra pentru mine.

La spovedanie poate spunem duhovnicului că am făcut păcatul cutare sau păcatul cutare, dar câţi dintre noi ne-am autoanalizat, câţi dintre noi ne-am făcut un examen de conştiinţă general? Eu de exemplu nu înţelegeam de ce oare nu pot să mă apropii mai mult de oameni, de ce oare? Pentru că îi judecam, alteori eram egosită, alteori îi etichetam după aspectul fizic…

Altă dată nu înţelegeam de ce eram dezamăgită de unele persoane din jurul meu, asta pentru că aveam aşteptări prea mari de la ei şi prea puţine de la mine, pentru că încrederea mea nu i-o acordam Domnului, ci oamenilor. Eu aşteptam multe de la ei, dar eu în schimb ofeream puţine. Erau momente când eram geloasă sau nemulţumită din orice nimicuri, problema era la mine, pentru că eu nu ofeream blândeţe, sau iubire celor din jur. Când cineva avea vreo problemă, ascultam şi mă plictiseam foarte repede, dădeam sfaturi gratuite, şi încercam să-mi impun convingerea…dar oamenii începeau să-şi piardă încrederea în mine…şi aşa am învăţat că mai bine să tac eu de 10 ori, să ascult şi apoi să-i îndrum către Domnul.

Lupta este a mea, relaţia vieţii mele este între mine şi Dumnezeu, pentru că el este Tatăl meu, şi orice problemă am, alerg la El, prin rugăciune şi încerc să mă corectez ca om. Mai liniştit eşti când încerci să vezi unde greşeşti şi când faci ascultare la Domnul.

Mă întreb acum, mă costă mult să ofer un zâmbet şi o mângâiere celui în suferinţă? Mă costă scump să-i spun că Domnul este mângâierea noastră? Schimbarea trebuie să vină de la mine, din interiorul meu…şi nu reproşând celorlalţi pentru neajunsurile mele.

Maica Domnului să vindece neputinţele noastre şi să ne îmbrăţişeze pe toţi!

(Oana)