O adevărată trăire…

Sărbătoare… moment în care uităm de griji, probleme, treburi cotidiene şi ne îndreptăm cu toţii către Sfânta Biserică, loc în care ne vom întâlni cu Tătuca Ceresc şi cu Măicuţa Domnului.

În zilele de sărbătoare, biserica pregăteşte o mare masă, la care sunt invitaţi toţi creştinii de către Părintele Creator- Dumnezeu, de Fiul Acestuia- Iisus Hristos, de Mama cea Sfântă- Maica Domnului şi de dragii prieteni sfinţi.

Îmi amintesc cu bucurie de vacanţele, în care mergeam împreună cu bunicii care mă ţineau de mânuţă către biserica satului. Pentru mine cea mai frumoasă perioadă a anului era cea dintre Săptămâna Patimilor şi Sfânta Înviere.

Aşteptam cu nerăbdare ca ceasul antic de pe peretele proaspăt văruit pentru sărbătoare, să arate orele optsprezece, adică acea oră la care începeau Deniile şi Prohodul Domnului din cadrul Săptămânii Patimilor.

Vinerea Mare era ziua cea sfântă, când toţi ai casei ţineam post negru, iar seara ne îndreptam paşii şi sufletele către Sfânta Biserică. Cântam cu multă dăruire fiecare vers al celor trei stări ale Prohodului. Aşteptam cu mult drag să ieşim la final, în jurul bisericii, cu soborul de crendicioşi, având în faţă două fete, care duceau icoana Mântuitorului. De multe ori, se întampla să am bucuria ca una dintre cele două fete să fiu chiar eu. Cântarea mea preferată era ,,Mergi la cer şi Te aşază, lânga Tatăl Creator. Tu ce laşi în lume pace, Iisuse Mântuitor!” interpretată chiar în momentul ieşirii din biserică.

Faptul că toţi credincioşii erau prezenţi nu doar din punct de vedere fizic, ci şi duhovniceşte, avea o importanţă deosebită. Se simţea acea trăire sufletească, încât adesea, pe faţa îngrădită de încrustări adânci, provocare de anii grei care au trecut peste obrajii dragilor bătrâni ai satului, apăreau sincere lăcramioare, izvorâte din tristeţea şi durerea pe care le-a suferit Mântuitorul.

Atunci când din Sfântul Altar se scotea Sfânta Cruce, semn al biruinţei vieţii asupra morţii şi Sfântul Aer, toţi creştinii se închinau cu multă evlavie şi cu credinţă. Sfântul Aer era frumos împodobit cu flori, ce amplificau trăirea duhovnicească şi prezenţa sufletească a fiecăruia.

Toată biserica suferea alături de Mântutorul lumii, deoarece atât credincioşii, cât şi Sfânta Biserică aveau veşmânt de doliu. Lumea, cu lumânări aprinse în mâna, lua parte în adevăratul sens al cuvântului la răstignirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul afirma că, pentru creştini ,, sub placa mormântului, se află cheia veşniciei”. Astfel, dacă în ziua Vinerii Mari întreg satul se află sub vălul unei suferinţe depline, Duminica, în momentul Învierii Mântuitorului, toţi credincioşii vin la biserică şi i- au parte la bucuria şi la biruinţa Fiului lui Dumnezeu.

Veşmintele negre sunt înlocuite cu altele de culoare albă sau alte nuanţe vesele, semn că întreag norodul se bucură. Cu toţii cântăm ,, Hristos a înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu- le.”, troparul Învierii.

La finalul Sfintei Liturghii, ne întoarcem acasă cu bucatele cele sfinţite cu Duh Sfânt de către părinte. Ne adunăm cu toţii în casa primitoarea bunicilor şi ciocnim câte un ou roşu, simbol al sângelui Mântuitorului, vărsat pentru mântuirea noatră.

Întreaga familie este fericită şi ca şi atunci când am suferit şi am plâns în timpul Săptămânii Patimilor, luăm parte împreună la bucuria Învierii.

În pofida faptului că am vorbit la un timp trecut, toate acestea se petrec şi astăzi. După cum şi poetul Lucian Blaga afirma că ,, veşnicia s-a născut la sat” , aşa şi eu aştept cu mare dor vacanţele, când mă retrag departe de zgomotul şi zbuciumul oraşului, în satul de muntele al iubiţilor mei bunici de la Suceava. Aici mi-am petrecut primii ani ai copilăriei, iar astăzi, nimeni nu poate distruge legăturile realizate între satul bunicilor şi latura mea interioară, numită suflet.

(Maria)

Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”