O ceartă cu Dumnezeu și o inimă de Tată

Știați că Dumnezeu este Tatăl căruia putem să-i împărtășim orice, chiar și nervii noștri și supărarea noastră? Dumnezeu este singurul Părinte pe care ne putem descărca crizele și insecuritățile noastre, fără să primim ceartă înapoi, ci un extraordinar răspuns al Iubirii. Așa știm că avem cu adevărat un Tată care înțelege tot, vindecă tot, și care nu ne judecă pentru ce-i comunicăm, ci vrea ca orice-i spunem – bucurie sau tristețe – să fie ceva personal. Ceva despre noi în relație cu El.

Maria, o fiică sufletească ce-mi mărturisea stările ei, aflată la o criză a vârstei de mijloc, singură, necăsătorită, într-un moment de depresie și neputință, mi s-a destăinuit așa:

– Părinte, m-am săturat de oamenii Bisericii, m-am săturat de sfaturi duhovnicești, nici nu știu dacă mai am credință în Dumnezeu. Sunt niște lucruri în viața mea blocate, și tot mă rog la Dumnezeu să mi le rezolve și parcă El e surd, nu aude. Sunt rănită și dezamăgită. Nu se schimbă nimic în viața mea. Nu-mi mai vine să merg la Biserică, nu-mi mai vine să mă rog. La ce bună relația cu Dumnezeu dacă viața mea rămâne în același punct mort?

Atunci, fără s-o judec și fără să-i mai adaug alt „cuvânt duhovnicesc” care i-ar fi mărit angoasa și frustrarea ei, i-am zis așa:

– Maria, nu te mai ruga, nu mai cere cuvânt de la vreun preot, nu mai face Acatiste, oprește tot. Du-te acasă și varsă tot pe Dumnezeu. Varsă pe El supărarea ta, nervii tăi, neputința ta. Învinovățește-L de tot ce nu merge bine în viața ta, de toată inima rănită, și timpul cât a fost surd și tot eșecul tău. Ceartă-te cu încredere cu Tatăl tău. Căci dacă El, Dumnezeu, care s-a făcut om pentru noi, nu poate să ducă și să înțeleagă, cine poate să înțeleagă? Dacă e Dumnezeu, atunci trebuie să suporte și nebunia noastră, cu Tatăl nostru nu trebuie să fim politicoși!

Cu El, măcar cu El să ne permitem să fim crazy, că dacă a putut să suporte ca oamenii să-L răstignească, dacă a putut să ia toată nedreptatea și păcatul lumii asupra Lui, atunci cum nu va putea să îndure inima unei fiice rănite a Lui? Du-te cu încredere și fă-i rechizitoriul lui Dumnezeu și aruncă toată criza ta pe El, Tatăl tău. Căci numai din asta va putea să reînceapă un dialog personal între tine și El. De asta are nevoie relația cu Tatăl tău, de cel mai personal lucru al tău – nebunia ta îndurerată. Nu trebuie să fii sfântă, nu trebuie să repeți în gol pentru a mia oară „Doamne ajută-mă”, ci trebuie să-i spui Tatălui nostru tot ce te doare. Și să-L faci răspunzător pentru toate.

I-am vorbit așa nebunește Mariei că știam că Dumnezeu va înțelege. El, Tatăl meu, care m-a ridicat în palma Lui de atâtea ori, care mi-a arătat în felurile cele mai nebunești iubirea Lui de oameni, cum nu va primi El inima Mariei? Am „asmuțit-o” pe Maria asupra Lui, căci știam că o să se întâmple ceva extraordinar. O să se petreacă o experiență de gradul zero, o bombă nucleară a relației dintre ea și Dumnezeu. Am zâmbit și am știut că El, Tatăl, o să folosească această explozie a fiicei Lui să reaprindă un dialog personal al Dragostei între ei doi.

S-a dus Maria mulțumită de cuvântul meu, mulțumită că n-am judecat-o și n-am încărcat-o cu alt sfat, și și-a vărsat nervii pe Dumnezeu. În cel mai personal și mai real mod cu putință. L-a acuzat de toate, fără milă, ca la Tribunal, s-a luat la „trântă” cu El, ca Iacob în lupta cu îngerul. Și ce s-a întâmplat a fost ceva mai presus de deznodămintele omenești.

După o lună, s-a întors Maria și a venit să povestească experiența. Și mi-a zis așa:

– Părinte, m-am dus acasă, m-am pus jos în fața icoanei, cum mi-ați spus, și am început să vărs totul pe Dumnezeu. Efectiv m-am șocat și eu ce mi-a ieșit pe gură. Toată durerea și frustrarea și neputința mea acumulată de ani de zile, tot eșecul vieții mele aruncat pe El. Credeam că o se ridice sfinții și îngerii la mine, credeam că o se ridice părul de revoltă pe mâna lui Dumnezeu, era o tensiune în aer de putea să o palpezi cu degetul. Și așa i-am spus lui Dumnezeu, în fața icoanei, cu tot năduful din mine:

 – „M-am săturat de Tine! (și a făcut cu mâna un gest de lehamite în fața Lui). Nu mă auzi niciodată! De ani de zile Te rog să mă ajuți, să mă înțelegi, să mă vindeci de criza mea, de singurătatea mea, de feminitatea mea pierdută, de neîncrederea în mine ca om, și niciodată nu ești acolo! Pe atâția se zice că îi asculți, îi auzi, eu parcă sunt adoptată, parcă nu sunt fiica Ta… La ce bun că se zice că ești Atotputernic, dacă nu poți să auzi lacrimile mele, dacă nu poți să înțelegi durerile mele…?! Ce fel de Dumnezeu ești Tu? Stai numai în cer și nu-ți mai pasă de lume. Nu-ți pasă de mine, m-ai lăsat în lumea asta să mă înghită! Îmi promiți harul Tău și mă lași să mă lupt singură cu toți uriașii lumii ăsteia. De parcă nu-Ți pasă că sunt femeie, că am și eu nevoie de un sprijin și o inimă caldă, și o mângâiere…

Ești acolo când plâng, sau numai Te faci…? Ești chiar Dumnezeu bun, sau ești sadic și te dai înapoi și lași omul să vezi cum se chinuie, chipurile, pentru Tine? M-am săturat de Tine, nu te mai suport! Mai degrabă simt lucrarea diavolului pe lume și puterea lui, decât ajutorul Tău! Mai degrabă îmi vine să fac târg cu el decât cu Tine, că Tu niciodată nu ești aproape de durerea mea. Ce fel de părinte ești Tu? Dar gata. M-am săturat de Tine și vreau să știi că am terminat-o cu Tine…!” (și a făcut cu mâna același gest de lehamite, că nu-i mai trebuie nimic de la El, și s-a întors cu umărul de la icoană).

Și da, era o tensiune s-o tai cu cuțitul… Maria a avut explozia ei nucleară cu Dumnezeu. Părea că îngerii și sfinții au amuțit toți, icoanele nu mai zic nimic, așteaptă în tăcere să se întâmple… ceva. Ori Dumnezeu o să fie supărat pe Maria pe veci, ori…

Ori s-a întâmplat ceva mai presus de lume. Mai presus de dragoste omenească. Mai presus de toată dreptatea și înțelegerea noastră.

În clipa când a dat să se întoarcă cu umărul de la icoană, după ce și-a vărsat toată judecata și supărarea pe Dumnezeu, Maria a simți ceva. A simțit o Mână caldă pe inima ei, cea mai caldă Mână care se poate imagina vreodată, și acea Mână i-a luat tot războiul și i-a adus o pace mai presus de lume. Mâna aceea a pansat tot, a pus balsam pe inimă, pe toate supărările. Și Mâna aceea i-a șoptit părintește, și nebunește de simplu, așa:

– Am înțeles.

O, nu există cuvinte să spună ce cuprind aceste cuvinte! Nu există descriere pentru totala Blândețe care a cuprins-o pe Maria, pentru Iubirea smerită care a învăluit-o și a învelit-o în îmbrățișarea părintească. Da, acel Tată pe care l-a învinuit de toate, acel Tată care a trebuit să îndure criza și rechizitoriul fiicei Lui, acel Tată care S-a lăsat făcut responsabil pentru toate, a zis copilului Lui, în acea clipă de totală dăruire:

– Am înțeles.

Și în acest cuvânt smerit, Dumnezeu a arătat că știe, și după 2000 de ani după ce s-a răstignit, să ia nedreptatea lumii întregi asupra Lui. A luat nedreptatea lumii Mariei, a luat durerea ei de ani de zile, a luat frustrarea ei de femeie neîmplinită și le-a primit, ca și cum Și-a însușit tot rechizitoriul ei. Da, Dumnezeu, de dragul că fiica Lui își îndreaptă toată atenția asupra Lui – ca nervi, supărare și durere – a oprit toți îngerii din cer, și a șoptit sfinților să tacă și le-a zis:

– Nu vorbiți nimic. Nimeni să nu o judece. Acum fiica mea îmi spune cel mai personal lucru din viața ei! Îmi împărtășește durerea și iadul ei. Și eu asta știu să primesc. Pentru asta sunt Dumnezeu, nu am nevoie de nimic altceva din partea omului. Lăsați-o și nu spuneți nimic. Eu sunt Tată și am inimă și ureche pentru toți copii Mei. Pe orice limbă mi-ar vorbi.

Așa ascultam, minunându-mă, cum Dumnezeu face din „ocara” Mariei – o rugăciune! Cum aștepta atât de mult acel „nu-Ți mai pasă de mine” ca să intre pe aceeași axă a lumii cu fiica Lui. Să se alinieze stelele și planetele ca el și fiica Lui să înceapă să vorbească. Să aibă prima discuție a lor reală după multă vreme. Căci dacă ar fi să reducă la câteva cuvinte, Dumnezeu a contras rechizitoriul Mariei la atât:

– Of, Tată!

Iar Dumnezeu i-a răspuns cu aceeași economie de cuvinte, simplă și dumnezeiască:

– O, fiică!

Atunci am înțeles că, când nu mai știi ce să faci cu Dumnezeu, să te cerți cu El. Când nu mai înțelegi nimic din relația Lui cu tine, când comunicarea Tată-fiu, Tată fiică, s-au blocat de tot, să ai o „ceartă” sănătoasă ca să reașezi relația. Și da, singurul Tată care există, singurul Dumnezeu care e personal și adevărat e Dumnezeu cu care te poți certa! Pe care-L poți învinovăți.

Numai acela e Dumnezeul care S-a răstignit pentru tine. Și nu doar în general, pentru lume. Numai acela e Dumnezeul interesat de tine, printre toate ființele, și stelele și creaturile, acela e Dumnezeul care dă deoparte îngerii să vorbească cu tine. Sau care nu se supără să dai tu îngerii la o parte, să faci „culoar” de indignare cu vorbele tale, ca să ajungi la Tatăl tău. Vă închipuiți că îngerii, cât sunt ei de mari și slăviți, când vin fiul sau fiica Lui acasă, ies în oraș, ca Tatăl și fiul / fiica să poată să vorbească singuri în bucătărie? Să poată să se certe liniștiți în sufragerie?

Da. Dumnezeu care ascultă nebunia mea – acela e Dumnezeul care S-a făcut om pentru mine. Pe acela îl cred, care mă crede pe mine. Care mă recunoaște în supărarea mea. Da, numai Tatăl cu care mă pot certa îmi e, cu adevărat, Tată. Tatăl pe care Îl pot nedreptăți, pe care Îl pot învinui, căruia Îi pot arunca în cârcă eșecul meu. Căci acela e Tatăl care mă vede și care mă preferă de o mie de ori supărat pe El, decât indiferent și absent și ateu față de dragostea Lui.

Pe Dumnezeu nu-L descoperi ca acel Stăpân atotputernic de la ora de Religie, care spintecă tot. Și nici ca acel Dumnezeu pufos care nu te așteaptă decât cu gogoși și vată pe băț să-ți spună: „Vai, cât țin eu la tine!”. Nu, acela încă nu e Dumnezeu!

Dumnezeu e abia Dumnezeu când poți să-i spui: „M-am săturat de Tine!”. Abia când poți trage de plapuma dragostei Lui și să-L lași dezvelit, să doarmă în frig, că ești supărat pe El. Să doarmă pe canapea, sau în hamac în curte, nu mă interesează. Toată casa și curtea e terenul nostru de ceartă, toată lumea e a noastră, nu a zis Psalmistul: „De-mi voi lua aripile mele de dimineață și mă voi așeza la marginea mării, acolo ești”? Nu a zis, iarăși: „De mă voi pogorî în iad, de față ești”?

Acela e Dumnezeu, care te așteaptă să răstorni lumea și să stai față în față cu El, și să cutremuri pământul fără teamă în socoteala cu El. Căci conținutul dragostei dintre tine și El are nevoie de o lume întreagă să o scuture, să o primenească, să o facă nouă. Ca Dumnezeu să zică, în sfârșit:

– Lumea toată e acum lumea dintre Mine și tine.

Și da, la urmă de tot, da. Nu m-am temut pentru Maria. Și nu m-am temut pentru mine, că o să mă trăsnească Dumnezeu. Știam că relația dintre ei avea nevoie de un șoc, de un defibrilator la inimă. Știam că Dumnezeu avea să resusciteze inima Mariei la 380, dar că avea nevoie de energie să încarce defibrilatorul – de nervii și criza ei. Așa că am zis că e energie suficientă ca Dumnezeu să repornească o inimă. Și să câștige o fiică.

Da. Sunt bucuros că eu și cu Maria „i-am făcut-o” lui Dumnezeu. Na, că ți-am zis-o, am spune noi. L-am „păcălit” pe Dumnezeu și am fost de partea Mariei. Ca să descopăr că El, Dumnezeu, a fost primul „de partea” ei. El, Tatăl ei, a fost de partea ei în cearta pe care fiica Lui i-a tras-o. Cum e să te cerți cu o Ființă iubitoare care, de la începutul cuvintelor, e de partea ta… Oare n-ar vrea să cazi într-o asemenea Familie unde te poți certa cu Tatăl care e, mereu, de partea ta?

Da. Dă-i lui Dumnezeu nebunie, și îți va răspunde cu nebunie. Dă-i criză, dă-i crazyness, și o să vezi cât de „crazy” e dragostea Lui. Și poate acesta e gândul cel mângâietor cu adevărat. Că de când ai un Dumnezeu, nu e nevoie să fii nebun singur…

Ci se face și El nebun, împreună cu tine. Ca să ai cu Cine.

Autor: Protos. Iustin T., 16 iunie 2023