O dragoste care te bate veşnic
Iadul provoaca tuturor o umbra de frica in suflet si parca o oarecare trezire a constiintei. Nimeni din cine ajunge acolo nu isi mai doreste, daca ar avea sansa sa vina pe pamant, sa pacatuiasca. Flacarile ard pe cei pacatosi, pentru ca au nesocotit dragostea cea prea mare a Marelui Dumnezeu care in potirele Liturghiei inca isi mai varsa Scumpul Sange…
Nu sunt atat de insuportabile chinurile vesnice, cat lipsa lui Dumnezeu! Luam pilda de la sfinti. Ei primeau suferintele, caci stiau ca Domnul ii ajuta in muncile lor… asa si pacatosii daca ar avea pe Dumnezeu in iad cu ei ar simti suferinta focului nevazut ca pe o binecuvantare, dar acolo unde lipseste Dumnezeu, nu e de cat diavolul si o nesfarsita suferinta… Lacrimile care curg pe fetele pacatosilor sunt din multa constientizare a pierderii celei mai de pret podoabe a lui IIsus Hristos oferita oamenilor: Raiul! Cine poate sa spuna urletele celor care zbiara si plang in iad de multa dragoste neimplinita intransii, o dragoste care ii bate vesnic….
(Adrian)
MONICA
iulie 1, 2009 @ 4:46 pm
DESPRE DUMNEZEU – Roxana-Mihaela Boboc
Pe Dumnezeu l-am găsit prima oară stând pe o bancă
împovărat de ani, sprijinindu-se umil în baston
M-am așezat lângă el și mi-a arătat frumosul
lucrurilor simple.
Atunci l-am iubit, sărăcăcios cum era
și l-am luat între mâini
zidind cu el inima
așa cum zidesc copilașii
castele de nisip
cu mânuțe nesigure.
L-am regăsit apoi în prima icoană
desenată stângaci la vârsta de șase ani.
Stătea răstignit pe crucea strâmbă
privind cu resemnare printre șiroaie de sânge
Omul.
L-am rugat atunci să coboare de pe cruce
Iar el mi-a zâmbit cu înțelegere
s-a strecurat o clipă printre gene de copil
și cu demnitate și-a reluat locul
susținând povara omenirii.
Mult mai târziu aveam să-i pictez lumea
pe care a iubit-o cu înverșunare
în tonuri calde de pastel.
L-am întâlnit în biserică deunăzi
vorbind despre iertare. Subiect tabu.
Despre iubire, mi-a spus, oamenii cred
că știu totul, dar nu știu nimic.
Mă privea printre gene obosit dar când mi-a luat mâna
am simțit frumosul, iubirea și iertarea întreite într-o
singură fire. Am înțeles atunci Treimea Dumnezeirii.
S-a ridicat de pe lespedea rece și a plecat din nou
pe crucea strâmtă.
Atunci l-am iubit cel mai mult.
Dan
iulie 1, 2009 @ 10:38 pm
Bine zis Adriane. Sa ne fereasca Domnul de o asemenea bataie.
Laura Stifter
ianuarie 10, 2012 @ 5:43 pm
„Daţi-mi-L pe Hristos şi aruncaţi-mă în iad!”
Să ne învrednicească Dumnezeu pe toţi de bucuria comuniunii veşnice cu El şi cu semenii noştri!