O fotografie pentru veşnicie

Am crescut într-o lume tare indepărtată de clişeul vizual al pozei. Eram orice dar nu imagini. Păşind fluid dar continuu înspre ceva-ul hărăzit, trăiam în contextul vieţii clipa şi nu rupeam, ca azi, timpul, în pânze virtuale. Bucăţile de veşnicie din filmele adolescenţei noastre din ciclul Liceenilor care o fixau pe Teodora Mareş sau Oana Sârbu ca reper al adolescenţei timide dar/şi prometeice ne-au rămas în raftul de sus, stânga, al devenirii noastre, şi atât.

Aflată azi prea repede şi cumva nedrept pentru copilul din mine în spatele catedrei, privesc la adolescenţii grăbiţi şi trufaş de siguri cum vorbesc, iubesc sau aşteaptă în staţii şi redevin uimită. Uimirea e o stare rară şi arar se însoţeşte cu un eventual verdict. Nu îi judec şi, mai important decât atât, nu trag concluzii. Viaţa este un dar prea mare spre a fi inventariat sub surâsuri acre de profesori inadaptaţi noului, tehnicii. Chiar dacă…

Îi privesc cum fac poze la orice, firesc, aşa cum noi mâncam bomboane cubaneze roşii sau verzi fiindcă doar pe acelea le aveam. Fotografia nu înseamnă pentru ei amintire, ci o clipă spectaculoasă care îi poate impresiona decisiv pe amicii virtuali şi le poate asigura lor, ca deţinători, o suită de like-uri (tot) dulci. Dar oare, mă întreb eu pe muteşte pentru a nu intra în coliziune cu uimirea, sufletul lor, atunci, cum (mai) poate fi găsit, apare în fotografie pe undeva, măcar în fundal? Unde este emoţia, unde fericirea? Observatori neutri, prietenii mei necopţi îşi aşează pe ochi lentila şi fragmentează trăirea, fac click şi clickul ăsta nu e în inimă ci în degete.

Eram cu prietenii mei adolescenţi, deunăzi, la mare, pe faleza din Constanţa, priveam în larg cu apetenţa celui care nu a mai văzut marea de un an întreg şi, cumva, pe creasta unui val jucăuş şi ireal de alb am văzut o lebădă imensă. Mintea mea căuta firesc o comparaţie, un reper pentru a aşeza imperiala făptură, pentru veşnicie, în suflet şi, totodată simţeam că particip la un festin nesperat. Vroiam să prelungesc clipa. Elevii mei, grăbiţi ca mereu, chemaţi de mine într-un suflet să re-cunoască marea printre aripile păsării, au scos ca la un semn telefoanele, au făcut poze şi au trecut mai departe înghiontindu-se. Sunt sigură că, la vârsta lor, nu puteam să nu arunc un gând fugar (măcar) către Andersen la o atare întâlnire. Pe Ceaikovski l-am descoperit mai târziu. Teamă mi-e că ei nu-l vor întâlni niciodată.

Peste câteva zile, Domnul ne-a dus, tot împreună, pe masivul Postăvaru. Drumul către vârf, departe de a fi o călătorie iniţiatică, aşa cum speram în entuziasmul meu modelat de data aceasta de Accidentul lui Sebastian, a fost o suită de clişee vizuale pe care, dacă le-aş pune cap la cap aş transcrie paşii, mersul sacadat din potecă în potecă dar nicicum glasul muntelui sau zâmbetul nostru adevărat cu care salutam o minune, o altă minune. Limbajul lor de facebook e sărac, atât de sărac încât trăirea clipei a rămas din nou pe dinafară. Seara, la focul de tabără, am luat o iniţiativă disperată şi le-am interzis să vină cu telefoanele. Erau, de data aceasta uimiţi, ei. Mă priveau la intervale, apoi îşi fixau privirea în limbile roşii ale focului. Căutau ceva. Le-am cântat câteva cântece de munte, îngânau politicoşi refrenul. La un moment dat, fiindcă nu-mi aminteam un vers am scos telefonul şi am căutat pe internet melodia. Au văzut telefonul şi, înainte de a găsi eu, o inadaptată a tehnicii, poezia, au început pe rând să-şi amintească ei cântecul. Veseli, se treziseră din vraja neagră a muntelui şi, pe rând, au venit la mine, m-au luat în braţe şi mi-au mulţumit. Pentru ce? Nici acum nu sunt sigură. Poate că pentru munte. Poate că pentru foc. Poate pentru vrajă.

Frumuseţea va salva lumea, a scris Dostoievski. Încerc, alături de ei, să aflu frumuseţea din clişee. E greu dar necesar. Fără ea, lumea noastră, a lor, e seacă. Cruciada pentru vis abia începe.

Ioana Nancu, profesor