O întâlnire cu îngerul păzitor în aeroport

Au trecut șapte ani de când ne-am mutat la Sf. George. Una dintre primele familii pe care le-am cunoscut aici a fost cea a lui Yves. Fata lor era colegă la școala cu fata noastră. Stăteau aproape de noi, la capătul unui drum care se înfunda într-o pădure. În prima iarnă după ce ne-am mutat ne-au invitat să petrecem Anul Nou cu ei. Am făcut cu această ocazie cunoștință cu întreaga familie reunită. Oameni foarte cumsecade și primitori.

Ca să ne cunoaștem mai bine, Yves mă întreabă ce profesie am și-i spun că sunt preot. Îl văd că este confuz și nu înțelege el prea bine cum de sunt preot și în același timp sunt căsătorit și am copii. Îi explic că, în partea de lume de unde venim noi, majoritatea preoților sunt căsătoriți. Îi situez puțin Biserica Ortodoxă față de cea Catolică, ca să vizualizeze mai bine situația, dar am impresia că îl pierd pe drum. Îmi mărturisește că el nu este un om religios și că detestă cum s-a purtat Biserica Catolică cu oamenii din Québec.

Yves este electro-mecanic și este cu zece ani mai în vârstă ca mine. Lucrează în nordul provinciei la o centrală hidroelectrică. Ca să ajungă la serviciu trebuie să meargă două sute cinzeci de kilometri până în orașul Québec și de acolo cu avionul alții opt sute de kilometri, în Nord. Lucrează patru luni fără oprire și apoi o lună stă acasă. Pe aici, mulți oameni fac sacrificiul de a sta departe de familii pentru a-și câștiga existența. Îmi mărturisește că este mulțumit și că familia are tot ce-i trebuie. Văd multă dragoste și afecțiune față de soție și de copil. Mă gândesc că dacă au iubire atunci chiar că au tot ce le trebuie.

Ca mai întotdeauna când spun cuiva că sunt preot urmează glumele pe măsură, dar sunt de mult vaccinat față de virusul acesta. Este o reacție psihică a omului de a se proteja de propria imagine pe care și-a făcut-o despre preoți. Ceea ce contează este faptul că familia aceasta s-a gândit la noi și că ne-au dăruit o seară frumoasă.

Din acea zi, rămânem în relații bune. Yves mă cheamă ”mon ami Octavian”, noi îi spunem ”notre cher Yves”. Ne vizităm de câteva ori pe an. Ne ajutam reciproc. În decursul anilor, observ că ne apreciază și că găsește interesant tot ceea ce facem. Dacă noi ne punem o vie în curte, găsește că e o idee bună și își pune și el. Dacă ne facem o grădină de legume, își face și el. Dacă am început să ținem câteva găini, bineînțeles că ține și el. Mă bucură prietenia lui și mă bucur de asemenea că fetele noastre se înțeleg bine.

Anii trec și aud că Yves a avut un accident la lucru în care și-a rănit umărul și că nu mai merge în Nord. Stă mai tot timpul în casă și traversează o perioadă dificilă. Ne întâlnim uneori. Conversăm despre cum se simte, despre ce planuri are. Observ că începe să fie mai familiar cu mine și că nu mai este stresat de faptul că sunt preot. Nu îi spun niciodată nimic de biserică sau de credință ca să nu-l fac să se închidă în frica că urmăresc să-l convertesc. Mă rog în taină pentru el spunând câte un

”Ajută-l, Doamne, te rog pe Yves.”

Astăzi, după șapte ani de când ne-am cunoscut, Yves mă sună și mă roagă să merg până la el pentru că are ceva de vorbit cu mine. Mă gândeam că probabil are nevoie să-l ajut la ceva prin casă. Mă duc.

Îmi spune că în ultimul timp a avut mult timp la dispoziție ca să se gândească la viața lui și că a meditat mult înainte să mă cheme, dar crede că este momentul. Îmi relatează că înainte de a avea accidentul, ultima dată când a luat avionul spre Nord, stătea în sala de așteptare a aeroportului. Mai avea o oră până la îmbarcare. La un moment dat, un bărbat tânăr s-a așezat pe scaunul de lângă el. I se părea cunoscut, dar nu-și mai amintea unde l-a mai văzut. Tânărul l-a salutat și i-a spus doar atât:

”Sper că știi că voi fi cu tine și acum. Mai ales acum.”

Nu știa ce să răspundă la o așa afirmație bizară din partea unui străin, așa că nu a răspuns nimic. Deși mirat de purtatea bărbatului, avea în prezența lui o stare de pace și de familiaritate pe care nu și-o putea explica. După cinci minute, fără ca Yves să observe, bărbatul dispare de lângă el și oricât încearcă să-l vadă unde a plecat nu reușește. Pe urmă ia avionul, merge la lucru și, în timp ce repara un modul de comandă a unei pompe de apă, cade și își fracturează brațul și omoplatul.

După accident, Yves nu mai putea lucra. A făcut șase luni de readaptare, dar nu mai avea putere în mâna dreaptă. Soția lui a preluat sarcina de a lucra pentru a întreține familia. Yves se simțea neputincios și era foarte îngrijorat, dar, în momentele dificile, îi reveneau în minte cuvintele străinului din aeroportul din Québec. A început să se întrebe serios ce poate fi acea întâlnire. În același timp, rememora momentele dificile pe care le-a traversat în viață. Își amintește că de fiecare dată a fost ajutat într-un fel sau altul.

Îmi spunea:

”Întotdeauna, în momentele mizerabile și dificile ale vieții mele simțeam o prezență liniștitoare, iubitoare, care mă susținea până treceau. Acum observ această prezență, dar înainte nici nu o băgam în seamă, nu îmi băteam capul cu așa ceva. De data aceasta însă a venit la mine să mă pregătească pentru ceea ce urma să trăiesc. Pacea, confortul, liniștea, dragostea care emanau din acea ființă m-au ajutat și acum să nu disper. Îmi face foarte bine să simt că sunt protejat, ajutat și iubit de ea.

Într-o zi, m-am uitat peste fotografiile mai vechi din copilărie pe care mi le-au lăsat părinții mei și printre ele era o fotografie care m-a înmărmurit. Era o iconiță pe care o aveam când eram mic cu un înger care ajuta un băiețel să treacă peste un pod, într-o pădure întunecată. Când i-am văzut fața, am înghețat de uimire. Era tânărul din aeroport. Uite, am înrămat-o și mi-am pus-o lângă pat. Când mă simt rău, mă uit la el și totul trece. M-am rugat lui să mă ajute și a doua zi am primit o scrisoare de la firma la care am lucrat care mă anunța că voi primi o compensație mare pentru accident.

Îți spun, Octavian, nu mă mai recunosc. Din copilărie nu m-am mai rugat niciodată. Credeam că toate poveștile astea cu îngeri, cu Dumnezeu, sunt basme pentru copii. Acum mă rog, vorbesc cu îngeri, încep să înțeleg că, deși eu l-am respins, Dumnezeu este și a fost cu mine în toată viața mea. Gândul acesta îmi dă o mare pace în suflet. Cei din jurul meu, obișnuiți cu mine de când eram necredincios mai fac glume pe seama mea, dar nu mă deranjează. Îi înțeleg. Am simțit nevoia să vorbesc despre ce trăiesc cu un om care știu că mă crede.”

Stăm puțin în liniște, îi spun că este minunat ce trăiește și că mă bucur pentru el. Eram mirat de această schimbare radicală în el. Nu mă așteptam deloc la așa ceva. Cunoșteam icoana pe care mi-a arătat-o. Și bunica avea una la fel. Eram bucuros că de acum putem vorbi de iubire, de pace, de îngerii care ne protejează, de Ființa Iubire care ne acompaniază în permanență în iubirea Ei infinită. Amândoi fiind fericiți, ne despărțim gândindu-mă că nu este om în lume pe care Domnul să nu-l dorească…

Autor: Pr. Octavian Blaga
Sursa: Cartea Iubirea | Capitolul: Mai 2018 – Vecinul Yves

O puteți comanda la email cartea.iubirea@gmail.com sau o puteți citi gratuit online aici: Iubirea-pr-Octavian-Blaga.pdf