O, om! – de Traian Dorz
O, om ce mari raspunderi ai De tot ce faci pe lume, De tot ce spui in scris sau grai, De pilda ce la altii dai, Caci ea mereu, spre iad, sau rai, Pe multi o sa-i indrume.
Ce grija trebuie sa pui In viata ta, in toata, Caci gandul care-l scrii sau spui, S-a dus, in veci nu-l mai aduni Si vei culege roada lui, Ori viu, ori mort, odata.
Ai spus o vorba, vorba ta, Mergand din gura-n gura, Va n-veseli sau va-ntista Va curati sau va -ntina, Rodind samanta pusa-n ea De dragoste sau ura.
Scrii un cuvant … cuvantul scris, E-un leac sau o otrava, Tu vei muri, dar tot ce-ai scris Ramane-n urma drum deschis Spre moarte sau spre paradis, Spre-ocara sau spre slava.
Ai spus un cantec, Versul tau, ramane dupa tine, Indemn spre bine, sau spre rau, Spre curatie , sau desfrau, Lasand in inimi rodul sau, De har sau de rusine.
Arati o cale, Calea ta In urma ta nu piere, E calea buna, sau e rea Va prabusi, sau va-ntina, Vor merge suflete pe ea, La pace, sau durere.
Traiesti o viata, viata ta E una, numai una Oricum ar fi, tu nu uita, Cum ti-o traiesti, vei castiga Ori fericire pe vecie, Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari raspunderi ai! Tu vei pleca din lume, Dar ce ai spus prin scris, sau grai, Sau lasi, prin pilda care-o dai, Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai, Mereu o sa-i indrume.
Daci nu uita : Fii credincios! Cu grija si cu teama Sa lasi in inimi luminos Un semn, un gand, un drum frumos, Caci pentru toate, ‘nendoios, Odata, vei da seama.
(de Traian Dorz)
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 9:57 am
Aici se poate vedea că autorul acestei poezii este Traian Dorz. Însuşi poetul povesteşte cum a scris aceste versuri.
Poezia are un mesaj excepţional! Ne îndeamnă la o serioasă cercetare de sine…Mulţumim pentru postarea ei!
admin
decembrie 17, 2009 @ 10:01 am
Multumim Mariana, am facut modificarea.
Poezia e cu adevarat frumoasa si are un mesaj superb.
Doamne ajuta!
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 10:09 am
Wau! S-a făcut deja modificarea! Sincer, nu mă prea aşteptam…şi mă ruşinez sincer…şi-mi cer iertare!
Mulţumesc din suflet!
Am mai făcut o cămăruţă în inima mea! 🙂
Încă o dată felicit echipa acestui site! Cred că s-a observat că ,,sunt cu ochii pe el.” Vin cu dor şi plec surâzând…Domnul să vă dea putere mai departe!
catalin
decembrie 17, 2009 @ 10:23 am
forte frumoasa. Pentru ca e scrisa de un sfant : IOAN IACOB HOZEVITUL.
florinm
decembrie 17, 2009 @ 10:43 am
Catalin, intr-adevar in cartea „Din Ierihon catre Sion” a Sfantului Ioan Iacob Hozevitul se gaseste si poezia aceasta „O, om!”. Dar sub ea, in subsolul paginii, este urmatoarea nota: Această poezie s-a luat din cartea “Din Frumuseţile Vieţii Creştine”.
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 10:59 am
Da, Florin, ai dreptate! Se poate vedea şi aici ceea ce ai afirmat. Sincer nu prea contează a cui e poezia, ci faptul că Dumnezeu ne vorbeşte prin ea. Totuşi, adevărul trebuie respectat. Eu cred că poeziile cu adevărat inspirate, Îl ca autor pe Însuşi Dumnezeu, care găseşte o mână umilă prin care să o scrie pentru inimile noastre.
sami
decembrie 22, 2009 @ 7:40 pm
poezia este scrisa de Traian Dorz
sami
decembrie 22, 2009 @ 7:42 pm
Poezia aceasta a fost scris de un om Traian Dorz care a suferit 17 ani de inchisoare pentru Domnul.
Sorin M.
decembrie 22, 2009 @ 11:48 pm
O poezie scrisă de Traian Dorz despre copilăria lui…
Vreau să împărtăşesc cu voi emoţiile ce le produce o astfel de poezie… o astfel de copilărie, o astfel de IUBIRE…acum în preajma zilei sale de naştere.
Poetul Traian Dorz s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor, în apropiere de Beiuş
Stând singur câteodată
Stând singur câteodată în gânduri adâncit
îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit
şi inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.
Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec
ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac
şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.
Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senini să pot vedea
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt
şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt
întunecimea nopţii acelei de dureri
mi-a-ntunecat pesemne, şi-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.
La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat
căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat
…şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea
şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,
cu periniţa udă de plânsul tăinuit…
Eram abia de-o palmă – şi tata când ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea
– şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic,
cădeam sfârşit pe brazdă, – dar nu spuneam nimic.
Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri
când miriştea e bulgări şi aspre tişituri
– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi
şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ
picioarele împunse aşa mă mai dureau
erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau…
În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu cîinele la oi
era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era
că-n spate rupt, sumanul de-abia se mai ţinea,
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.
Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.
Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.
…Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni aşa precum am fost
simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost
şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui…
Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâţea am vărsat
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Iisus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân
şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân…
De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-nnec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec.
Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mângâiere în chinuri când suspin,
că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin
şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri
îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericere, – şi-n ceasul greu răbdat
eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat
şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit…
De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit
şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit,
şi inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu-aducerile-aminte din viaţa de copil,
– eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceea ce-am aflat.
Şi-n loc de plâns, acuma îmi vine-atâta cânt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt
şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sângerat
să binecuvânt foamea şi chinul îndurat
şi multa suferinţă ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Iisus…
Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor
pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor
de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag
pe urma Ta călca-voi – oricât amar să trag,
în sfănta Ta Lucrare în care M-ai adus,
voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus.
La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac,
de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
de calea arătată de marii naintaşi,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii paşi
ca la sfârşitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind…
(Traian Dorz-vol.9)
Florin N
decembrie 24, 2009 @ 2:46 am
Frati si surori.De ce este necunoscut si nepromovat acest sfnat marturisitor autor a peste 10000 da zece mii de poezii toate doar din TRAIRE?Nu e oare o conspiratie satanica?Cu siguranta!Cautati oasteadomnului cea care este sub ascultarea Sfantului Sinod condusa la Sibiu de Parinte Iosif Toma si veti avea o surpriza de proportii:o alta lume de sfinti!Noi ne-am obisnuit doar cu Sf.Valeriu Sf.Gheorghe Claciu dar am uitat pe ucenicii Parintilor:Nicodim Mandita,Visarioan Iugulescu si acesti ostasi ai Domnului care au reincrestinat Romania pe fata pana in 1945 si apoi pe ascuns.Am citi,fara sa fiu in Oasta Domnului cartile autobiografice ale lui Traian Dorz care este cum spunea Parintele profesor Mihoc de la Sibiu, cel mai mare imnograf roman.A avut o experienta dumnezeiasca in tinerete la citirea unei chemari la viata sfanta a Parintelui Iosif trifa si de atunci experientele lui s,fara exagerare sunt in linia Sf.Simeon Noul Teolog sai Sf.Siluan!Cititi cu buna credsinta si va veti convinge!Si Sf,Ioan Iacob a avut talent dar Marturisitorul acesta a avut un talent special.Nu e loc si timp dar va indemn sa citi cartile de slujba care zac in strani prafuite si uitate si sa faceti comparatie!parintele Teofil ne-a lasat cu limba de moastre aceasta filocalioe pentru toti:sfintele slujbe:octoih,mineele pe fiecare luna pentruicistarul si triodul.Doamne ajuta.Nasterea Domnului Nostru Iisus Hristos sa va aduca dragostea dumneazeiasca cat mai deplin.Amin