O, om! – de Traian Dorz
O, om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alții dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulți o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
în viața ta în toată,
căci gândul (pe) care-l scrii sau spui
s-a dus … în veci nu-l mai aduni,
și vei culege roada lui,
ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăți sau va întina,
rodind sămânța pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt … cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul tău,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăție sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de rușine.
Arăți o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuși sau va-nălța,
vor merge suflete pe ea.
Spre cer sau spre durere.
Trăiești o viață … viața ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ți-o trăiești vei câștiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.
O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau lași prin pilda (pe) care-o dai
pe mulți, pe mulți, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita! … Fii credincios
cu grijă și cu teamă
să lași în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios,
odată vei da seamă.
Autor: Traian Dorz
Citește și: Adevăratul autor al poeziei „O, om!” este Traian Dorz, nu Sf. Ioan Iacob Hozevitul. Iată cum a fost scrisă poezia
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 9:57 am
Aici se poate vedea că autorul acestei poezii este Traian Dorz. Însuşi poetul povesteşte cum a scris aceste versuri.
Poezia are un mesaj excepţional! Ne îndeamnă la o serioasă cercetare de sine…Mulţumim pentru postarea ei!
admin
decembrie 17, 2009 @ 10:01 am
Multumim Mariana, am facut modificarea.
Poezia e cu adevarat frumoasa si are un mesaj superb.
Doamne ajuta!
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 10:09 am
Wau! S-a făcut deja modificarea! Sincer, nu mă prea aşteptam…şi mă ruşinez sincer…şi-mi cer iertare!
Mulţumesc din suflet!
Am mai făcut o cămăruţă în inima mea! 🙂
Încă o dată felicit echipa acestui site! Cred că s-a observat că ,,sunt cu ochii pe el.” Vin cu dor şi plec surâzând…Domnul să vă dea putere mai departe!
catalin
decembrie 17, 2009 @ 10:23 am
forte frumoasa. Pentru ca e scrisa de un sfant : IOAN IACOB HOZEVITUL.
florinm
decembrie 17, 2009 @ 10:43 am
Catalin, intr-adevar in cartea „Din Ierihon catre Sion” a Sfantului Ioan Iacob Hozevitul se gaseste si poezia aceasta „O, om!”. Dar sub ea, in subsolul paginii, este urmatoarea nota: Această poezie s-a luat din cartea “Din Frumuseţile Vieţii Creştine”.
Mariana
decembrie 17, 2009 @ 10:59 am
Da, Florin, ai dreptate! Se poate vedea şi aici ceea ce ai afirmat. Sincer nu prea contează a cui e poezia, ci faptul că Dumnezeu ne vorbeşte prin ea. Totuşi, adevărul trebuie respectat. Eu cred că poeziile cu adevărat inspirate, Îl ca autor pe Însuşi Dumnezeu, care găseşte o mână umilă prin care să o scrie pentru inimile noastre.
sami
decembrie 22, 2009 @ 7:40 pm
poezia este scrisa de Traian Dorz
sami
decembrie 22, 2009 @ 7:42 pm
Poezia aceasta a fost scris de un om Traian Dorz care a suferit 17 ani de inchisoare pentru Domnul.
Sorin M.
decembrie 22, 2009 @ 11:48 pm
O poezie scrisă de Traian Dorz despre copilăria lui…
Vreau să împărtăşesc cu voi emoţiile ce le produce o astfel de poezie… o astfel de copilărie, o astfel de IUBIRE…acum în preajma zilei sale de naştere.
Poetul Traian Dorz s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor, în apropiere de Beiuş
Stând singur câteodată
Stând singur câteodată în gânduri adâncit
îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit
şi inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.
Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec
ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac
şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.
Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senini să pot vedea
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt
şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt
întunecimea nopţii acelei de dureri
mi-a-ntunecat pesemne, şi-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.
La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat
căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat
…şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea
şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,
cu periniţa udă de plânsul tăinuit…
Eram abia de-o palmă – şi tata când ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea
– şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic,
cădeam sfârşit pe brazdă, – dar nu spuneam nimic.
Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri
când miriştea e bulgări şi aspre tişituri
– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi
şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ
picioarele împunse aşa mă mai dureau
erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau…
În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu cîinele la oi
era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era
că-n spate rupt, sumanul de-abia se mai ţinea,
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.
Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.
Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.
…Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni aşa precum am fost
simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost
şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui…
Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâţea am vărsat
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Iisus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân
şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân…
De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-nnec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec.
Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mângâiere în chinuri când suspin,
că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin
şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri
îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericere, – şi-n ceasul greu răbdat
eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat
şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit…
De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit
şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit,
şi inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu-aducerile-aminte din viaţa de copil,
– eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceea ce-am aflat.
Şi-n loc de plâns, acuma îmi vine-atâta cânt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt
şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sângerat
să binecuvânt foamea şi chinul îndurat
şi multa suferinţă ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Iisus…
Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor
pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor
de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag
pe urma Ta călca-voi – oricât amar să trag,
în sfănta Ta Lucrare în care M-ai adus,
voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus.
La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac,
de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
de calea arătată de marii naintaşi,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii paşi
ca la sfârşitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind…
(Traian Dorz-vol.9)
Maria
octombrie 21, 2023 @ 8:14 pm
Aceasta poezie știu ca este scris de Sf.Ioan Iacob Hozevitul.Aici apare autor Traian Dorz?
E f frumoasa dar eu prima data am descoperit o la Sf Ioan Iacob Hozevitul.
administrator_ot
octombrie 22, 2023 @ 10:19 pm
Autorul corect este Traian Dorz.
Florin N
decembrie 24, 2009 @ 2:46 am
Frati si surori.De ce este necunoscut si nepromovat acest sfnat marturisitor autor a peste 10000 da zece mii de poezii toate doar din TRAIRE?Nu e oare o conspiratie satanica?Cu siguranta!Cautati oasteadomnului cea care este sub ascultarea Sfantului Sinod condusa la Sibiu de Parinte Iosif Toma si veti avea o surpriza de proportii:o alta lume de sfinti!Noi ne-am obisnuit doar cu Sf.Valeriu Sf.Gheorghe Claciu dar am uitat pe ucenicii Parintilor:Nicodim Mandita,Visarioan Iugulescu si acesti ostasi ai Domnului care au reincrestinat Romania pe fata pana in 1945 si apoi pe ascuns.Am citi,fara sa fiu in Oasta Domnului cartile autobiografice ale lui Traian Dorz care este cum spunea Parintele profesor Mihoc de la Sibiu, cel mai mare imnograf roman.A avut o experienta dumnezeiasca in tinerete la citirea unei chemari la viata sfanta a Parintelui Iosif trifa si de atunci experientele lui s,fara exagerare sunt in linia Sf.Simeon Noul Teolog sai Sf.Siluan!Cititi cu buna credsinta si va veti convinge!Si Sf,Ioan Iacob a avut talent dar Marturisitorul acesta a avut un talent special.Nu e loc si timp dar va indemn sa citi cartile de slujba care zac in strani prafuite si uitate si sa faceti comparatie!parintele Teofil ne-a lasat cu limba de moastre aceasta filocalioe pentru toti:sfintele slujbe:octoih,mineele pe fiecare luna pentruicistarul si triodul.Doamne ajuta.Nasterea Domnului Nostru Iisus Hristos sa va aduca dragostea dumneazeiasca cat mai deplin.Amin
valentin
ianuarie 29, 2024 @ 8:21 am
Iata istoria si framantarile care au dat nastere acestor versuri povestita chiar de autorul ei, Traian Dorz, in cartea “Hristos – marturia mea”, Capitolul 23, „Şi ultimul II”, Pag. 315 -317:
„În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…
În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.
Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).
Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari rãspunderi ai!…“