O poveste despre o carte pe care o sărutăm dar n-o citim

Dacă intră un străin de credința noastră într-o biserică ortodoxă și ne vede cum sărutăm cartea Sfintei Evanghelii așezată în mijlocul bisericii se va uita ciudat la noi, poate. Nu doar că o sărutăm, ci pentru că ne și închinăm înaintea acestei cărți. Nu pare puțin ciudat? Pare că trecem în zona idolatriei, adică în zona închinării la obiecte și nu la Persoanele Dumnezeirii?
Oh, Doamne! dacă am ști ce sărutăm !!!
Din lipsa catehezei în parohiile noastre, sărutăm Sfânta Evanghelie ca pe un obiect sfințit în ideea că „ne va merge bine”, că „ne va ajuta în vreun fel”, că poate se va lipi și de noi ceva din sfințenia ei. Dar nu de asta sărutăm noi Evanghelia. Ci motivația e una mult mai mare, mult mai adâncă și mult mai evidentă în istoria umanității.
Haideți să vă spun o poveste
Într-un sat liniștit de munte, cu câteva zeci de persoane, o mică familie trăia într-o casă de la marginea pădurii: mama, tata și trei fiii. Soțul era bărbat puternic și muncitor, harnic și om cinstit în tot satul. Mama și ea femeie puternică, guralivă și pe care n-o puteai da la întors așa ușor. Băieții și ei la fel ca părinții, caractere tari și de mici plini de energie și obrăznicuți. Cu cât copiii creșteau cu atât erau mai neascultători, cu atât se certau între ei mai mult… Certându-se și făcând de capul lor ce vroiau îi mâhneau și pe părinți și aduceau între ei tulburare. Mama și tata încercând să liniștească apele în casă, ajungeau și ei să se certe și să se învinuiască.
Astăzi așa, mâine așa, până când de la zi la zi lucrurile se înrăutățeau, atmosfera dintre ei era din ce în ce mai tulbure. Se aruncau cuvinte grele, reproșuri serioase, ba uneori se ajungea și la violență. Copiii nu mai ascultau de mamă, mama nu mai asculta soțul ei, soțul nu mai suporta tot ce se întâmpla și era din ce în ce mai greu să suporte toată această atmosferă grea.
Până într-o zi când băiatul mijlociu se întoarce de la școală cu o carte primită de la biblioteca școlii din partea doamnei învățătoare. O carte veche, dar cu coperți atrăgătoare, o carte cu basme și povești, dar cu învățături de viață care schimbă sufletul. Cel mijlociu, într-o zi, plictisit fiind și ne mai știind de ce să facă pe prispa casei, ia acea carte și începe s-o răsfoiască și să citească puțin câte puțin. Cartea îl prinde, poveștile se derulează și-l țin captivat pe copil. Mintea lui se transpune în pielea personajelor din basme și inima lui se înmoaie și începe să primească învățăturile din ea. Doua zile a stat lipit cu nasul de carte și nu s-a lăsat până n-a terminat-o pe toată. Cât timp se oprea din citit, mintea era doar la acele personaje, și devenisera mai tăcut, mai liniștit, avea cu ce să-și ocupe mintea și timpul și nu se mai sfădea cu frațiorii lui.
După ce e a terminat cartea, era bucuros, parca împlinit… deși era mic, simțea că ceva s-a schimbat în inima lui. O rază de lumina a luminat sufletul lui… a început parcă să se vadă pe sine altfel și să vadă lumea cu alți ochi. Fără să știe cum, Mihnea s-a schimbat… Fugea mai mult prin pădure, stătea mai des cu animalele, era mai fericit și devenise mai atent cu cei din jur… Mihnea era fericit… Ce-o fi pus oare acea carte în inima lui?
Mama și tata au observat că băietul lor s-a schimbat și au fost rezervați la început față de starea lui… „O să-i treacă până la urmă liniștea asta și iarăși o să facă tămbălău pe aici.” Mihnea, fiind copilul mijlociu, era veriga de legătură în joacă cu fratele mic dar și cu cel mare. El se putea juca cu amândoi atât separat cât și împreună. Învățătura cea nouă primită în suflet îl făcuse mai visător, mai blând, mai cugetător… și asta îl depărta de la conflictele cu frații lui. Nu se mai certau frații, nu se mai supărau nici părinți! Așa se face că în timp, acea atmosferă de permanentă tulburare din casă s-a liniștit și parcă cineva venise și ridicase dintre ei cu mâna zâzania ce-o aveau.
Ba ce să mai spunem că fratele cel mare a început să fie și el curios de cartea cea minunată care-l schimbase pe Mihnea, începând s-o răsfoiască, ba chiar să citească câteva basme în fugă. Frațiorul cel mic, neștiind a citi, permanent pus pe a-i copia pe cei mari în comportamentul lor, a început să facă și el ce făceau ei. Lua și el o cartea în mână și se făcea că citește… se făcea că stă liniștit și că se gândește… ba a început să-l roage pe Mihnea să-i povestească și lui un basm din cele scrise acolo.
Cei 3 copiii, puși pe zarvă mare, neascultători și obraznici, au ajuns să-și povestească unul altuia ispravele din poveștile pe care le citiseră, și să devină interesați de altceva decât de boacănele pe care le făceau până acum. Părinții erau bucuroși că pruncii lor nu mai țipă, nu mai sparg și strică prin curte câte ceva, nu se mai bat, nu se mai hârjonesc unul cu altul aruncându-și mereu vina. Ba i-au văzut că merg la bibiloteca școlii să ceară doamnei și alte cărți, venind acasă bucuroși că au ce explora.
Mama, care stătea mereu acasă cu ei, fiind adesea expusă la toată tulburarea, văzând acum pacea pe care a adus-o această carte ajunsă în mijlocul familiei lor, a luat-o în mâini, singură fiind în casă și a sărutat-o… A început s-o mângâie cu drag… și în acest timp o picătură de lacrimi i-a căzut pe obraz…
Această carte le-a schimbat viața. Le-a ridicat ispita, a alungat zâzania, le-a adus pacea. A schimbat sufletele copiiilor și a adus iarăși buna înțelegere între ei. Această carte a dus iarăși dragostea în familia lor, o dragoste care se răcise de mult din cauza tulburărilor permanente. Mama a început să-și îmbrățișeze iarăși copiii cu dor și drag. Seara, când soțul venea de la lucru, îi mărturisea sinceră și plină de bucurie: „Ioane, ceva s-a schimbat în casa noastră, între noi… Parcă am și uitat că suntem o familie și că putem trăi și în pace unii cu alții”. Îmbrățișându-și soția, Ion i-a spus că poate ar fi bine să meargă la școală și să-i mulțumească învățătoarei pentru această carte.
Povestea se încheie aici, dar tâlcul ei este unul adânc
În povestea simbolic așezată familia este umanitatea întreagă, iar membrii ei suntem noi oamenii. Certurile dintre frați și tulburarea adusă în casă sunt păcatele oamenilor și răutatea lor, conflictele la care au ajuns și răcirea dragostei dintre ei. Doamna învățătoare este Dumnezeu care s-a pogorât din cer și s-a întrupat făcându-Se om. Cartea oferită copilului este Sfânta Evanghelie, adică viața Domnului nostru Iisus Hristos și toate poruncile Lui aduse de sus pe pământ nouă oamenilor.
Copilul care citește cartea este omul care citește Sfânta Evanghelie și-L cunoaște pe Dumnezeu, și cuvintele Domnului îi luminează inima și-i îndreptează mintea cea stricată. Schimbarea vieții copilului este schimbarea pe care Iisus Hristos o aduce în lume prefăcând sufletele noastre cu Duhul Său cel Sfânt. Copilul care povestește și frățiorilor poveștile din carte este creștinul care povestește și altora cum L-a cunoscut pe Dumnezeu și cum Dumnezeu i-a schimbat viața.
Pacea pe care a adus acea carte în mijlocul familiei este pacea pe care o aduce Iisus Hristos în lume, este focul iubirii care reaprinde sufletele oamenilor spre Dumnezeu și spre aproapele. Mama care sărută cartea, e creștinul care sărută Evanghelia conștient de cât de mult bine au adus în viața lui, în familia lui, în lumea, poruncile Domnului.
Evanghelia a adus pacea în lume, atât cât au primit-o oamenii și cât au vrut să împlinească poruncile Domnului! Dar, vai, cum ar fi fost lumea fără lumina poruncilor Lui ?!!! De aceea zice Domnul Iisus Hristos:
„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 5)
Evanghelia Domnului a liniștit pe cei răi, a curățit pe demonizați, a vindecat pe cei bolnavi, i-a făcut înțelepți pe cei simpli și neînțelepți, i-a chemat la pocăință pe cei care nu se temeau să facă răul. Evanghelia a mustrat pe desfrânați, a dojenit pe bețivi și pe adulterini, a înfricoșat pe criminali și pe cei violenți, a pus frică de Dumnezeu în inimile celor care nu se temeau de nimic. Evanghelia Domnului a adus nădejde acolo unde nu mai era nădejde. A adus speranță în inimile celor ce nu mai așteptau nimic. A valorizat viața indiferent cât de slabă și firavă este ea. Evanghelia a deschis prin cuvintele ei ușile Împărăției Cerurilor lăsând să curgă prin cuvintele Ei lumina Dumnezeirii în sufletele oamenilor. Evanghelia a atras atenția oamenilor față de cei în suferință. Evanghelia a răsturnat valorile căzute ale lumii, aduncând între noi virtuțile, adică felul lui Dumnezeu de a se comporta.
Evanghelia a schimbat o lume întreagă. Evanghelia e scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către umanitatea căzută. Evanghelia e cartea plină de puterea lui Dumnezeu pentru noi cei neputincioși.
Fără Evanghelie lumea ar fi fost un iad, familiile n-ar fi avut pace, copiii ar fi fost crescuți după patimile oamenilor, oamenii ar fi avut idealuri trupești… Lumea fără Hristos ar fi fost întuneric!!!
Sărutăm Evanghelia pentru că ea a adus în lume dragostea dintre oameni. Evanghelia a adus între oameni iubirea dintre Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, ca noi să ne iubim unii pe alții așa cum ei se iubesc, și să fim una cu El, Sfânta Treime.
Sărutăm Evanghelia căci în ea sunt cuvintele Domnului pline de puterea SCHIMBĂRII.
Sărutăm Evanghelia căci în ea este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos.
Sărutăm și ne închinăm Evangheliei căci ea, așezată în mijlocul bisericii, este în mod tainic Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.
Totuși, Evanghelia nu lucrează în mod magic. Nu este de ajuns s-o săruți. Ea trebuie citită de orice om din lumea aceasta și iarăși recitită. Ea trebuie citită și tâlcuită credincioșilor iară și iară de episcopi și preoți și recitită permanent, zi de zi.
Noi ortodocșii suntem rușinați de alții că sărutăm o carte pe care n-o citim!
Data viitoare când vei săruta Evanghelia, gândește-te mai întâi dacă ai citit-o! Apoi dacă ai citit-o gândește-te cât împlinești din ea!
Lasă-te luminat de cuvintele Domnului ! Împlinește toate câte spune El acolo!
Și nu uita: Evanghelia a schimbat și modelat o lume întreagă. Toată civilizația occidentală are la bază Lumina Evangheliei lui Hristos.
Autor: Brad Tudor-Ștefan