O prinţesă îl întâlneşte pe îngerul ei păzitor
Era dimineata devreme, cand aveam sapte ani, si atunci l-am vazut pe ingerul meu pazitor. Sunt la fel de sigura acum ca si atunci. Nu visam si nici nu aveam vedenii. Stiu sigur ca erau acolo, pur si simplu, clar, definit. Nu eram nici mirata, nici infricosata. Nu eram nici macar plina de admiratie – eram numai foarte multumita. Vroiam sa vorbesc cu ei si sa-i ating.
Camera copiilor era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de ingeri in picioare, ca si cum ar fi stat de vorba, in jurul patului fratelui meu. Eram constienta de asta, desi nu puteam sa le aud vocile. Erau imbracati in tunici lungi, unduitoate de diferite culori cu nuante delicate. Parul le cadea pana la umeri, si era diferit la culoare de la blond pana la roscat si castaniu intunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, statea o faptura cereasca, putina la o parte de ceilalti – era inalt si extrem de frumos, cu aripi mari albe. In mana dreapta tinea o lumanare aprinsa; nu parea sa apartina de grupul de ingeri adunati imrejurul patului. Era clar ca statea deoparte de paza.
Am stiut ca el era ingerul pazitor. Apoi mi-am dat seama ca la picioarele patului meu statea o fiinta cereasca asemanatoare. Era inalt, tunica lui era de un albastru intunecat cu maneci largi. Parul lui era castaniu, fata ovala, si frumusetea lui era in asa fel incat nu pot s-o descriu pentru ca nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate in sus in spatele sau. O mana era ridicata catre piept, in timp ce in cealalta tinea o lumanare aprinsa.
Zambetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revarsa dragoste, blandete, intelegere si incurajare. Incantata, m-am strecurat de sub cuvertura si, ingenunchind la capatul patului, mi-am intins mana cu dorinta arzatoare de a-l atinge pe pazitorul meu cel zambitor, dar el s-a dat un pas inapoi, a intins o mana ca un avertisment si a clatinat bland din cap. Eram atat de aproape de el incat as fi putut sa ajung la el cu usurinta, “O, te rog, nu pleca”, am strigat; la aceste cuvinte toti ceilalti ingeri s-au uitat la mine si mi s-a parut ca aud un ras argintiu, dar de sunet nu sunt atat de sigura, desi stiu ca au ras. Dupa aceea, au disparut.
Eram doar un copil atunci cand l-am vazut pe ingerul meu pazitor. Cu trecerea timpului, imi mai aminteam sporadic de el si-i recunosteam prezenta, dar, in majoritatea timpului, l-am ignorat…
Fragment din cartea Maicii Alexandra, Sfintii Ingeri, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193 (Epilog)
Printesa Ileana s-a nascut si a fost botezata in 1909 la Bucuresti. Era fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria. La varsta de 22 de ani s-a casatorit cu Arhiducele Anton de Austria, cu care a avut sase copii. In martie 1944, si-a mutat familia la Castelul Bran. Acolo a construit un spital in cinstea mamei ei, inainte de a-si muta familia in Argentina si apoi in USA. Cand copiii au crescut, au terminat scoala si s-au casatorit, printesa Ileana si-a devotat viata Domnului devenind calugarita. Maica Alexandra a fost stareta manastirii ortodoxe Schimbarea la Fata din Ellwood City, Pennsylvania, pana la odihna sa intru Domnul in 1991.
Maica Alexandra a fost binecuvantata sa-l vada pe ingerul ei pazitor atunci cand era copila – ingerul care o va proteja si indruma de-a lungul vietii ei dificile dar plina de credinta…
Saurian
iulie 30, 2010 @ 12:04 pm
Am şi eu o amintire în legătură cu îngerul păzitor deşi e puţin mai tristă. 😀 La un moment dat aveam probleme ( era o perioadă foarte întunecată pentru mine ) şi îmi amintesc că eram la cimitir, la bunicii mei şi plângeam. Am ajuns să spun şi că „probabil şi îngerului meu păzitor îi este ruşine că trebuie să stea cu un ratat cu mine” şi parcă ceva îmi spune în minte „Ba nu”. Atunci eu spun „Ba da” iar în minte iarăşi „Ba nu”. Şi după câteva secunde de genul ăsta, fiind foarte nervos, îi strig „Taci din gură”. Sfârşit.