Seara zilei de 8 decembrie nu o voi putea uita prea curând!…

8 decembrie 2011. O seară obișnuită pentru unii, o seară obișnuită pentru alții. Dar pentru noi, cei câțiva studenți de la tutoriatul preacucernicului Părinte Daniel Benga (care am umplut, până la refuz, biserica ”Cuibul cu Barză” din sectorul 6 al Capitalei), a fost o seară specială. Specială, datorită întâlnirii dăruite de părintele tutore nouă, în prag de prăznuire a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, a Întrupării Sale spre salvarea și mântuirea neamului omenesc. O seară deosebită, în care am învățat că noi, tinerii din ziua de astăzi, trebuie să căutăm modele și să ne propunem, cât mai curând posibil, ”idealuri imposibil de atins”.

Și – cel mai important! – să nu uităm de Rugăciune, să ne ridicăm mereu inima către Cel de Sus, pentru că numai Ea, Rugăciunea, te salvează. De la ce? De la orice! De la orice rău! Ca și în cazul deosebiților invitați, domnii Marcel Petrișor si Demostene Andronescu, cărți vii ale istoriei țării noastre, oameni cu un suflet senin și cu o memorie extraordinară, degrab’ iertători, care răspândeau, în juru-le, lumină, animând orice suflet răvășit. Și – vă spun sincer! -, deși cu toții obosiți, tot mai aveam puterea să ascultăm, să învățăm.

Parcă ne învăluia o vrajă, pe care nu doream să o rupem, deși timpul alerga…, alerga…, înainta…

Am învățat multe de la distinșii domni invitați, am învățat că trebuie să ne acordăm și libertate, să nu ne sufocăm unul pe altul cu prezența, cu insistența noastră, în toate cele, am învățat ce înseamnă Prietenia: să-ți dai viața, până la urmă, să te aduci jertfă pentru cel aflat lângă tine, în suferință. Căci, oare, cum poate fi calficat gestul preacucernicului Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la care a recurs, pentru salvarea colegilor de celulă? Unul dintre ei fiind chiar domnul Marcel Petrișor…

Am învățat, apoi, că omul, fiind om, are căderile lui, însă, din punct de vedere moral, nu trebuie să-i judecăm noi aceste căderi. Trebuie să-l înțelegem, să ne rugăm pentru el. Iar dacă se întâmplă, totuși, ca noi să cădem, trebuie să ne ridicăm prin căință și fapte bune, prin smerenie și curățirea inimii prin gânduri frumosase.

Seara zilei de 8 decembrie 2011? O seară pe care, cu siguranță, nu o voi putea uita prea curând!!!…

Îi mulțumesc, în încheiere, și pe această cale, părintelui meu tutore, Daniel Benga, pentru această întâlnire pe care ne-a oferit-o cu drag. De fapt, numai părintele putea să ne facă o astfel de surpriză! Plăcută, evident!!!

Vă sărut Dreapta, părinte, cu smerenie, și vă mulțumesc încă o dată!

P.S. Îndrăznesc să citez, aici, câteva din versurile semnate de domnul Demostene Andronescu:

 

PREFACEREA

Am cerșit un timp lumină
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieții
Stam cu mâna-ntinsă
Și mă miluiau drumeții
Cu lumina stinsă.

Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea calea lactee
Mie dăruită.

Și treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea cătând prin ceață,
Nu știu ce anume.

Dar, odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porțile închise.

Și rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Și am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Și mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Și-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerandă,
Ca printr-o spărtură,
A tâșnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândru soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când malul se adună
Și-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.

NEBUNUL

(Din volumul de versuri din închisoare Peisaj lăuntric (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995),
(dedicat “Generației mele de Don Quijoți striviți de prea marele lor vis”)

”I
Treceam prin viață-așa ca orice om
Și fremătând și eu ca orice pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc, nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care zdrențuit de vânt și ploi
Își trage seva numai din noroi.
Dar într-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
O dată numai, dar a fost de-ajuns.
De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine inainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare

II

Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit și am întors-o-n sus
S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer nu din pământ.
Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu plângând
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.
În jurul meu, stufoși, ceilalți fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic foșnind în sinea lor: nebunul.
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

III

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.
Și prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăși nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând incet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebubul cântă.

IV

Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.
Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri în locul lor nebunii.”

 

Informații despre cei doi distinși invitați puteți afla accesând site-urile următoare:
– http://corortodox.blogspot.com/2010/12/nascut-la-3-decembrie-1927-in-com.html;
http://www.rostonline.org/rost/apr2007/petrisor-jilava.shtml.

Vă doresc lectură plăcută și… un An Nou în care Bunul Dumnezeu să-Și reverse binecuvântarea cea dulce peste sufletele voastre! 2012 să vă aducă multă-multă pace în suflete și sănătate!

Nicoleta ENCULESCU, anul III – Teologie Ortodoxă DIDACTICĂ

(Visited 14 times, 1 visits today)