Poate am adunat toată ziua păcate, crezând c-am muncit cinstit.
Fraţilor, vă scriu dintr o necesitate, e o dorinţă vie a mea de a-mi explica atâtea lucruri, dar e şi un sentiment urgent, că aşa nu se mai poate. Spre ce mă îndrept?
Îmi analizez strict viaţă şi văd că e plină de inutilităţi şi mizerii. Dimineaţa, spun rugăciunea în grabă, să nu cumva să întârzii la serviciu. Acolo alt haos, alt dezastru natural. Colegi supăraţi, şefi nervoşi. Doar harul Lui Dumnezeu îmi mai înseninează ziua. Cu inima rănită de atâtea ispite, strig în gând şi în inimă plâng, zicând: O, Doamne, Iisuse, Doamne, Iisuse… Ajung seara acasă, frântă, cu moralul la pământ. Cu grijă, încerc să nu erup ca un vulcan ce a ars, stins, mocnit.
Apar observaţiile celor de acasă, apar discuţii. Nu mai am timp de explicaţii, încerc să las de la mine. Toată ziua am ars de nerăbdare după un strop de linişte. Nu am o cameră numai a mea. Mă refugiez într-un colţ. Mă lupt să transform colţul meu incomod într un colţ de rai. M-am luat cu treburi şi s-a făcut târziu. Ochii ustură de nesomn şi îşi cer dreptul la odihnă. Spatele doare şi picioarele sunt umflate. Oboseala şi lenea mă apasă.
Nimic din exterior, şi nici măcar dispoziţia interioară nu ar vrea să deschidă cartea, Sfânta Scriptură. E târziu. Doar suntem oameni! Toată ziua am alergat în coace şi-n colo pentru o bucată de pâine şi nu numai. Din când în când, în gând m-am răsfăţat cu bunătăţi, cu belşug şi în lux m-am imaginat, cu ochii deschişi visând. Oare cum ar fi dacă…? Şi totuşi, seara, pot auzi glasul conştiinţei. Cât am fost cinstită, cât am înşelat, cât am agonisit, cât am căștigat sau nu.
Poate am adunat toată ziua păcate, crezând c-am muncit cinstit. E complicat, dar seara, ceva nu mă lasă să merg la somn. Nu aş dormi. Nu aş mânca. Dacă aş putea, aş renunţa la tot ce înseamnă deşertăciune. Cred că aici m-am oprit cu gândul.
De fapt de aici am şi pornit.
Ce e toată această alergare?
Cine mă mai înţelege? De fapt, cine ne mai înţelege?
Înconjuraţi de toţi, şi suntem tot singuri, atât de singuri…
Doar Hristos, dintr un colţ de pe dulap, dintr-o icoană, priveşte blând, neatins de confuzie şi îndoială, fiinţa umană, chipul Său.
Omul din mine toată ziua a rătăcit, a fost şi-n surghiun, exilat, încărcat de spaimă şi tristeţi.
Dar uite cum la final de drum, inima mea se îndreaptă către Tine.
Iată pacea!
Iată-L pe Cel ce dă liniştea!
“Desculţ, pe jos, colindă lumea şi mulţi hulesc în urma Lui.
Şi mulţi cu pietre Îl alungă şi râd de El ca de un smintit, dar El zâmbeşte tuturora, Atotputernic şi Smerit! “
Ce mai rămâne de spus?
Îţi mulţumesc Doamne Iisuse, că Te-am întâlnit şi-n această seară,
Şi, când mă trezesc eşti tot cu mine!
Doamne ajută!
(Alina Borodi)
mihaela G
septembrie 3, 2012 @ 6:57 am
Foarte frumos! Multumesc pentru acest articol care nu poate sa nu te impresioneze ….timpul pe care ni-l petrecem agonisind lucrurile materiale este un timp pierdut, dar timpul pe care il petrecem alaturi de Dumnezeu inceteaza sa existe pentru ca dialogul cu Dumnezeu iese din afara timpului, din afara acestei lumi.Dumnezeu sa te ocroteasca, Alina!
Dan Tudorache
septembrie 3, 2012 @ 9:52 am
Doamne ajută, Alina!
Poate ar trebui să te canalizezi mai mult asupra [i]muncii ca rugăciune[/i]. Munca nu este incompatibilă cu rugăciunea ci din contra, ele trebuie împletite ca o frânghie care să ducă spre Dumnezeu. Să nu uităm de îndemnul apostolului [i]”Orice lucraţi, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3,23)[/i]
Țin minte de o întâmplare, demnă de pateric, în care o femeie credincioasă, se plângea unui părinte că nu are timp de rugăciune în cursul zilei pentru că muncește mult cu gospodăria dar că atunci când muncea, se mai ruga așa:
– atunci când spăla vase spunea ”spală Doamne sufletul meu așa cum spăl eu vasele acestea”
– atunci când făcea curățenie în casă spunea ”curățește Doamne sufletul meu așa cum curățesc și eu casa aceasta”
… și tot așa.
Și părintele a încurajat-o pe această femeie să facă tot așa, să sporească pe această cale, că bine face.
Te îndemn și eu să pui în relație munca pe care o faci cu rugăciunea către Dumnezeu, și atunci cu siguranță că timpul și spațiul în care te vei afla, vor căpăta altă dimensiune în care vei spori duhovnicește.
Curaj! 🙂
Bogdan Munteanu
septembrie 3, 2012 @ 10:29 am
După o zi întreagă de muncă, când spui că „Ochii ustură de nesomn şi îşi cer dreptul la odihnă. Spatele doare şi picioarele sunt umflate”, poate că nu se mai poate vorbi de lene, ci de istoveală.
Într-adevăr, chiar şi într-un oraş mai mic, ritmul vieţii contemporane este istovitor, te ‘suge’ complet de energie şi te umple de poveri, impresii negative, păcate…
Din nefericire, chiar şi credincioşi fiind, uităm adesea că nu putem lupta cu ritmul infernal al lumii de azi şi cu avalanţa de sminteli şi ispite decât prin mijloace duhovniceşti.
Nicio tehnica de relaxare nu ajută (decât prea puţin şi la un nivel superficial) decât poate să ajute îndeletnicirile duhovniceşti, păstrarea gândului la Dumnezeu în orice împrejurare şi, cum sugerează Dan în comentariul de mai sus, împletirea lucrului zilnic cu rugăciunea.
E drept că, mai uşor te aduni când lucrezi singur (o muncă fizică) decât atunci când ai de-a face cu oameni (relaţii publice, vânzări, servicii diverse)… Poate că ar fi trebuit să-i întrebăm mai mult pe monahii de la Putna cum fac, pentru că este evident că nu trăiesc într-o izolare propice rugăciunii şi, totuşi, nu cred că pot trăi fără să se roage.
Cristina
septembrie 3, 2012 @ 11:38 am
Alina, da acatise la Manastiri pt o perioada mai mare de timp.
Du-te, daca ai timp, si la Sf Maslu, ca ajuta si sufletului (sau poate in primul rand acestuia) nu doar sanatatii trupului. E o diferenta mare intre omul dinainte de Sf Maslu si cel de dupa (in conditiile in care omul se duce de mai multe ori la Sf Maslu).
Bineintelesc ca omul trebuie sa fie in randuiala cu Biserica, in sensul ca trebuie sa fie spovedit, si daca Duhovnicul da voie, si impartasit (astea cred ca le stie toata lumea).
Si alt mod de a dobandi pacea si Harul mangaietor : Sf Moaste. Sa dea Domnul sa ne intareasca tuturor credinta in puterea Sf Moaste, ca sa putem spune cu totii: ,, Minunat esti Doamne intru Sfintii tai !”
Inca ceva, destul de important pt linistirea apelor de la serviciu, e sa te rogi pt Sef, pt colegi, si pt buna-intelegere(ceea ce probabil deja faceai). Imi amintesc de: ,, Slava intru cei de sus si pe pamant pace, intre oameni bunavoire.”
Sorin
septembrie 3, 2012 @ 12:11 pm
În cazul meu atunci când am o zi atât de plină încât nu aș avea timp de rugăciune ( iar asta e de obicei când sunt pe drumuri prin alte orașe ) mă apucă o stare de tristețe, o stare de genul că mă simt al nimănui și un dor de a începe să spun rugăciuni. Așa de puternice sunt aceste stări încât să nu pot sta nici pe picioare dar tot îmi vine să stau vreo 2-3 ore la rugăciune pentru că acolo mă simt protejat, mă simt acasă.
Sorin
septembrie 3, 2012 @ 12:12 pm
Alina, din ce oraș ești? Te întreb deoarece știu pe cineva în orașul natal cu respectivul nume de familie.
Mihai Aurelian Gogonea
septembrie 3, 2012 @ 7:50 pm
Doamne ajuta Alina,
foarte bine ai reusit sa exprimi in cuvinte ceea ce si eu traiesc, desi stiu ce spune Dan, de multe ori uit de rugaciune in timpul lucrului, iar cand i-mi aduc aminte de ea i-mi este greu sa ma rog.
Doamne ajuta!
Dan Tudorache
septembrie 6, 2012 @ 9:40 am
Răscolind pe net, am găsit aceste cuvinte de învățătură despre muncă, ale cuviosului Paisie Aghioritul. Vă recomand din toată inima să vă volosiți de aceste sfaturi: [url]http://florinm.wordpress.com/2012/05/01/de-1-mai-cuvant-de-invatatura-de-la-pr-paisie-aghioritul-cum-trebuie-si-cum-nu-trebuie-sa-lucreze-crestinul/#more-3285[/url]