Despre oameni, locuri și întâmplări ce-ți mișcă sufletul… în sus…

Da, e corect cum ați citit, dragii mei cititori! Sunt, în viață, oameni, locuri și întâmplări care îți mișcă sufletul… în SUS… Pentru mine, cel puțin, așa a fost…

Mai întâi, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, de la Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană” din județul Vâlcea, un Înger în trup; apoi, Dani, Dănuțul meu scump și drag, care era un om deosebit, un om cum rar poți întâlni în ziua de astăzi. Am învățat, de la ea, simplitatea și bunătatea, curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a nu fi mândru, credința și dragostea de semeni. Într-adevăr, ea – sunt convinsă! – a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru că l-a iubit pe semenul de lângă ea, fie el mic sau mai mare, ori chiar mare. Și… își aducea obolul de jertfă, așa cum știa ea mai bine. Sper să nu mă uite și, de-acolo, de Sus, de unde este, să mai înalțe rugăciuni pentru mine, în momentele în care, uneori, mă-ntunec sau mă risipesc pe cale…

Dani, în zboru-ți ușor, să m-acoperi cu-aripa-ți de nea, alungă-mi lin tristeți ce-apar în suflet și în gând.

Dani, mi-e DOR de tine, DOR IMENS!!!…

A fost, în lungul șir al celor ce împrăștiau și-mprăștie mireasma bucuriilor harice în suflet, Părintele Gavrilă, de la Biserica ”Rusă” din București (”Studențească”). Deși o străină, la acel moment, simțind că sufletu-mi este rănit, l-a pansat cu ce avea nevoie: cu ajutor moral și material. Datorită Părintelui – și vă mulțumesc, preacucernice părinte, a mia, a miliarda oară! – am cunoscut-o pe Dani.

Dar nu numai bunătatea și aplecarea aceasta a părintelui de a-și ajuta semenii mi-a mișcat sufletul spre Înalt, ci și faptul că, după ce a trecut prin toate câte a trecut atunci, în acel an 2001 – sau început de an 2002?!? Nu mai rețin exact!-, și-a păstrat curată trezvia minții dinlăuntru, a cristalinului interior, credința pură, nealterată, puterea de a fi un adevărat părinte duhovnicesc, ai cărui fii au fost impresionanți în acele clipe, exemple vii trăitoare ale dreptslăvitoarei credințe!!! Și victoria a fost trimisă din Înalt, Dumnezeu S-a milostivit și a presărat, in inimile lor, infinite harice bucurii!

Pe Părintele Gavrilă l-am reîntâlnit – o, MINUNE! – la cursurile de Liturgică, pe care la fac, încă de anul trecut, cu Sfinția Sa.

Părintele Daniel Benga este OMUL care îți ”pune la inimă” cuvântul drept și bun, care îți trasează echilibrul vieții; odată ce-l întâlnești pe părintele, nu mai poți trăi, ca și creștin, decât în echilibru și demn. Dar o demnitate care nu are cu nimic de-a face cu mândria cea pierzătoare de suflet! Este un om al surprizelor plăcute, constructive, în plan duhovnicesc, al mărturisilor de viețuire / în viețuirea creștin-ortodoxă.

O MINUNE? Însuși băiatul prietenei mele, MICUL-MARELE Luca-Ștefan, a cărui naștere este povestită aici: MINUNEA Luca-Ștefan s-a născut pe 9 februarie 2011. Pe 10, se prăznuiește Sfântul Haralambie. Oare aceasta nu spune… TOTUL????

Minuni sunt la tot pasul, numai noi să avem trezvia ochiului interior de a da la o parte perdeaua întunecimii lumii dinafară!!!

Un loc în care simți că ești mai aproape de Doamne, de sfinții și de îngerii Săi? Locul meu drag, de care mă leagă nenumărate fire: comuna Costești, județul Vâlcea. Aș vrea ca toți să cunoască, pe-ndelete, MINUNEA LOCULUI MEU DRAG, în care sfințenia este legată, pe veci, de tăria ce vine din istorie, de la Brâncoveni și de la Matei Basarab. Poate că nu întâmplător Sfânta Mănăstire ”Arnota”, ce-și duce, cu demnitate, noblețea, în Munții Căpățânii, în Parcul Natural Buila-Vânturarița, a fost numită ”cuib de vulturi”! Și poate că – iarăși –  nu întâmplător ”Sfântulețul” – cum îi spun localnicii – (Sfântul Grigorie Decapolitul) și-a ales, ca loc de odihnă și de grabnic ajutor, tocmai locul acesta superb: Sfânta Mănăstire ”Bistrița Olteană”.

Vă îndemn să veniți, să vizitați, să aflați, să păstrați comoara acestui minunat loc, pentru totdeauna, în sufletele voastre! Nu veți regreta! Oricum, acesta este un loc în care, odată ajuns și dus într-ale tale treburi, te recheamă, iară și iară…

Și acum (dar nu în cele din urmă!) vine rândul unui alt OM care a aprins, în sufletul meu, dorința de a înainta pe scara ce urcă în Înalt. Un om cu vorba așezată, blândă, calmă, care nu se aprinde decât frumos și cu măsură, și numai atunci când se simte nevoia de o accentuare a învățăturii celei bune; un om a cărei expresie caracteristică, atunci când se adresează celor din jurul său, este aceasta: ”Frățiile Voastre”. La prima vedere, acestea par a fi vorbele unui monah, ale unui călugăr, nu? Dar nu! Nu este călugăr! Cu toate acestea, este o expresie vie a frumuseții și a realismului umanismului evanghelic, singurul care te îndeamnă să-ți iubești și vrăjmașii, să le faci bine celor ce te urăsc, să descoperi prezența și lucrarea lui Dumnezeu și in relația cu semenii, pe fiecare om văzându-l așa cum este, după Învățătura Ortodoxă: precum chipul lui Dumnezeu, care este prezent în mine, în ea, în el, în ei, în voi, indiferent de credința pe care o împărtășește fiecare.

Umanismul evanghelic te îndeamnă să vezi, în mâna întinsă, a oricui, spre tine, chiar mâna lui Hristos, și – mai presus de toate, probabil – frumusețea tuturor semenilor, pentru că toți oamenii poartă chipul lui Dumnezeu.

Acest om știe cum și se raportează la norma divină a raționalității, care este credința, la Revelație, punându-și, la fiece pas, întrebarea: ”Ceea ce vreau să fac, Îi place lui Dumnezeu?”. Acest om reprezintă trăirea vie, arzândă, a vieții dreptmăritoare creștine. Acest om este (l-ați cunoscut? Felicitări! Deveniți-i adevărați ucenici, prin faptă și prin gând! Nu l-ați cunoscut? Nu mai pregetați! Vă îndemn să-l cunoașteți cât mai degrab! Veți dobândi, în pământul sufletului vostru, fără încetare, sămânța roditoare a faptelor și trăirilor ce apropie de asemănarea cu Dumnezu. Ori, aceasta nu-i tocmai dorința noastră ultimă, a crestinilor?) Părintele Gheorghe Holbea, de la biserica ”Precupeții Noi”, o biserică aflată în zona centrală a orașului: Colegiul Național ”Virgil Madgearu” – Consiliul Britanic – ASE-ul nou.

Părintele Gheorghe Holbea este omul care știe cum și chiar participă la infinitatea lui Dumnezeu prin iubire. Prin iubirea pe care o împărtășește semenului de lângă sine, ucenicului său, fiului său duhovnicesc, străinului care îi întinde mâna. Este iubirea – tipul de iubire – pe care o împărtășea, odinioară, Sfântul Serafim de Sarov, cel care le spunea, tuturor, ”Bucuria mea!”.

Este o sărbătoare pe care o răspândesc semințele roditoare ale credinței ce incearcă să le sădească, Părintele, în pământul reavăn al ”înlăuntrului” nostru. Rămâne doar ca noi să le primim cu bucurie nereținută și să ne dovedim lucrătorii vrednici ai învățăturilor primite!

Îi multumesc, Atotînțeleptului Dumnezeu, pentru aceste minuni, de care aș vrea să mă dovedesc vredincă a le purta în sufletul meu și a le rodi în tot ceea ce fac sau voi face de-a lungul vieții mele pământești!

Vă doresc ca Atotștiutorul Dumnezeu să vă dăruiască etern astfel de întăritoare (întru credință și viețurie) bucurii harice ale întâlnirii unor astfel de LOCURI, de OAMENI, de ÎNTÂMPLĂRI!

(Nicoleta Enculescu)