Oamenii care trăiesc în ger şi foame

17

Mă duceam să cumpăr pâine, afară ningea şi era foarte frig. Vântul bătea puternic şi viscolea zăpada, eram îmbrăcat gros din cap până-n picioare. Mintea-mi zbura de la una la alta şi fiind într-o perioadă mai grea a vieţii mă gândeam: „de ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunile?”, „de ce întârzie să mă ajute?”, „oare m-a uitat complet?”, „oare aşa de mult am greşit încât să nu mă mai ajute?”.

Cu astfel de gânduri „mă-ndulcesc” tot timpul şi ajung să mă supăr, să mă enervez, mă chinui şi nu înţeleg ce se întâmplă.

Deodată la colţul unui bloc văd un băiat îmbrăcat sărăcacios, care inspira dintr-o pungă de aurolac. Avea o haină pe el, dar la ce frig era afară nu cred că-i era chiar bine. Părea trist şi abătut, se juca încet cu piciorul în zăpădă. Era singur. El nu are pe nimeni. Nu aştepta nimic.

Eu mă grăbeam să ajung la pâine şi să mă-ntorc cât mai repede acasă, la căldurică, soţia şi fetiţa mă aşteptau cu mâncarea caldă.

Pe el nu-l aşteaptă nimeni acasă, pentru că n-are unde sta. Nu-l aşteaptă cei dragi cu masa caldă pentru că probabil cei dragi l-au părăsit la casa de copii când era mic.  El avea să stea în frig în continuare fără să spere măcar că se va pute încălzi undeva. Pentru el o baie caldă şi câteva hăine moi şi călduroase sunt un vis.

Oricât de multe gânduri mi-am făcut şi oricât de mult aş fi supărat, nădejde tot mai am, cei dragi mă-ncurajează, şi încă mai sper.

Acelui băiat îi lipsea orice urmă de speranţă de pe chip; el n-avea la ce să spere, n-avea la ce să se gândească. Acest om era prea sărac şi umilit ca să mai poată crede că se poate întâmpla ceva frumos în viaţa lui.

Şi mă gândeam în acele clipe: „Şi mie mi se pare că eu am probleme!”. Alţii trăieasc într-o sărăcie cruntă, fără să aibă nici măcar minumul de a exista ca persoană umană, fără un pahar cu apă, fără o toaletă, fără mâncare, fără casă, fără căldură, fără părinţi, fără prieteni… iar mie mi se pare că Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunile.

Dacă eu, care am de toate şi nu-mi lipsteşte nimic, sunt supărat pe Dumnezeu, acest băiat care trăieşte pe stradă oare ce să mai zică?

Nu e vina lui că a ajuns pe stradă, e vina părinţilor că l-au abandonat şi vina statului român că-i aruncă pe tinerii de  la orfelinate, care au împlinit 18 ani, în stradă. Oare acest baiat ce simţea? ce gândea ? oare el ce i-ar fi zis lui Dumnezeu?

Noi ne gândim ce haine să mai cumpărăm, ce locuri să mai vizităm, pe la ce restaurante să mai mâncăm, pe unde să mai ieşim în oraş, cum să ne schimbăm maşina, sau cum să facem mai mulţi bani. Sunt oameni care trăiesc printre noi şi dorm la -10 grade în scara blocului si in canalizare, care mor de foame zilnic şi noi totuşi suntem nemulţumiţi cu ce avem.

Din cauza lăcomiei noastre stau ei pe stradă, pentru că unii au 3-4 case iar alţii deloc, pentru că unii au foarte mulţi bani si se gandesc numai la ei. Noi avem şifonierele pline iar alţi oameni degeră în stradă.

Mi se făcuse aşa milă de el, îmi părea aşa de rău când îl vedeam, mă simţeam aşa de vinovat. Of Doamne! cum rezistă ei oare? Mai ies noaptea la balcon şi când văd cât e de frig imediat îmi fuge la gândul la oamenii care degeră în stradă.

N-am curajul să-l învit în casă, dar o haină i-aş fi dat, un pacheţel de mâncare, ceva bani, o vorbă bună aş fi găsit.

Nu treceţi indiferenţi pe lângă cei de pe stradă, ajutaţi-i pentru că suferă mai mult decât călugării, au viaţă de mucenic, ba încă mai greu. Mucenii suportau durerea câteva ore în timpul chinurilor, dar aceşti oameni suportă atâtea necazuri şi dureri ani în şir.

Ce-mi pare şi mai rău este că ei sunt la marginea societăţii, noi îi marginalizăm puternic, îi evităm în mod constant. Dacă aţi şti ce oameni simpli şi ce inimi curate au! Da, au şi ei păcate, şi ei fumează, înjură, dar câte chinuri îndură? Pentru suferinţa lor le va da Dumnezeu împărăţia cerurilor.

Fiţi milostivi cu astfel de oameni şi veţi vedea că şi Dumnezeu se va milostivi de chinurile şi durerile noastre!

(Claudiu)

(Visited 4 times, 1 visits today)