Oameni, trandafiri şi biserica din mijloc

La biserica “Sf. Mina” se ajunge usor, chiar daca este seara si un pic frig, din cauza rafalelor de vant reci, ale caror vreme de toamna tarzie a sosit: este 11 noiembrie. Pleci din piata Unirii, iar bulevardul larg te conduce urcand alene, printre puzderia de reclame luminoase care te invadeaza, alaturi de mii si mii de zgomote: masini, muzica data la maxim, dicutii fugare si intretaiate ale oamenilor prin multimea carora te strecori grabit.

Din fericire, dupa prima intersectie, lucrurile se mai linistesc: doar o covrigarie la care este coada (desi este seara?), un chiosc cu de toate, chiar ceai si cafea (la ora asta?), multe, parca prea multe vanzatoare de flori ambulante. Iar oamenii care vin din sens opus au tot flori in mana, dar feţele si comportamentul le sunt senine, impacate si fericite.

Curand, se zareste si maiestuoasa biserica, luminata si ea, dar cu totul altfel decat reclamele aflate nu departe, poate si datorita acordurilor slujbei care a inceput deja si  pe care adierile scurte de vant le poarta peste tot, de jur imprejur. Poarta principala de intrare, mare si impunatoare ca si biserica, este retrasa la cativa metri fata de bulevard, parca izolandu-se putin de tumultului strazii. Acolo, oamenii care sosesc au format un rand, care insa…se indeparteaza  de poarta, undeva  catre stanga!

Pornesc si eu, pe marginea acestuia (iata: nu am puterea, rabdarea si vointa celor care se aseaza la rand, intr-o cuminte asteptare…).Acum inteleg de ce era coada la covrigaria din apropiere, la chioscul cu ceai si cafea, si unde s-au vandut asa o multime de flori la acest ceas de seara.Nu dupa foarte multi pasi am cotit la dreapta, pe o straduta, ingustata si mai mult de sirul de oameni; masinile de-abia pot avansa, iar un sofer grabit claxoneaza exasperant si insistent. Dar…nimeni, absolut nimeni din sirul imens de oameni nu riposteaza in nici un fel!

Desi suntem in centrul Bucurestiului, violenta, irascibilitatea cotidiana nu mai au acum, brusc si inexplicabil, nici o putere. Nici macar un repros nu mai umple aerul; poate auzul tuturor este prea plin de cuvintele preotului care slujeste in altarul bisericii, care nu se mai vede si pare a fi undeva, departe.

Urmeaza alta straduta la dreapta; masinile se raresc, oamenii se inmultesc, slujba se aude mai tare iar rafalele vantului mai incet. Si,in sfarsit, ultima straduta,tot la dreapta; vantul nu mai sulfa de loc, iar biserica si slujba care se revarsa din ea au reaparut brusc parca din neant. Este de fapt o alee pietonala: pe dreapta, alipite langa zidul bisericii ca puisorii langa o closca, sunt chipurile oamenilor, neobositi si nesuparati de lunga asteptare suportata benevol. Pe stanga, sub corturile improvizate ad-hoc, sunt alte chipuri, de sfinti, imortalizate in icoane, inconjurate de cruciulite, tamaie si carti, care zambesc tainic la vederea multimii imense de oameni care ii inconjoara. Coada se sfarseste brusc; de fapt, coteste pentru ultima oara la dreapta, intrand prin ingusta poarta din spatele bisericii, acolo unde ii asteapta, intr-o lumina puternica, rabdator si grabnic ajutator ca intotdeauna, Sfantul Mina.

Nu poate intra nimeni pe acesta poarta ingusta (sunt si jandarmi), decat pelerinii care au indurat, rabdatori, toate greutatile intalnite pe lungul drum al asteptarii.

Realizez acum, practic si neasteptat de concret, de ce cararea si poarta raiului sunt stramte si inguste si de ce cu greu se poate intra…Dar, totusi sunt foarte multi aceia care au incercat si iata ca reusesc!

Eu insa nu am ce face, si pentru a intra totusi macar in curtea bisericii, parcurg ultima latura a zidului care o margineste.Aici nu mai este aproape nimeni, doar, surpriza: ca niste strajeri, o poiana de trandafiri de toate culorile, foarte inalti si infloriti, in acest mijloc rece de noiembrie! Observ astfel, fara sa vreau, ca biserica este inconjurata din toate partile: pe trei laturi de sirul de oameni senini si rabdatori, iar pe a patra de tradafiri parca surazatori…

Iar slujba, parand ca tasneste din chiar racla cu moastele Sf Mina, plutind in aer,  peste tot si peste toate, ocroteste si ea de sus: oameni,trandafiri si biserica din mijlocul lor. Intru in curtea interioara care este si ea plina de oameni, cu chipurile la fel de luminate ca si ale multimii de lumanari aprinse alaturi.Ma opresc apoi, ascultand slujba, la cativa pasi de biserica si de racla Sf. Mina .Acolo, oamenii ce par ca plutesc trecand ca niste ingeri, lasa florile,  o sarutare si o  parte din sufletul lor. Stand acolo doar cateva clipite, langa Sfant, ar vrea sa ia cu ei ceva, sa duca si acasa, si celor care nu au putut veni, sa-l aiba cu ei mereu. Si atunci ating racla usor cu o batista, stergand astfel toate greutatile asteptarii, si o mica parte din sfintenia Sfantului Mina ramane imprimata acolo… Acolo, dar si pe frunte,unde parintele ii miruieste, si chiar pe floarea pe care o primeste fiecare la plecare, cu binecuvantarea care ii face deodata sa devina senini.

In acest moment cantarile corului se opresc deodata ,se face liniste, apoi parintele care slujeste in biserica rosteste calm, puternic si apasat: “O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenic Mina, si de minuni facatorule, primeste aceasta rugaciune de la mine, nevrednicul robul tau…”

Tresar brusc la inceputul acestei rugaciuni: sa fie oare…?

”Caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat ,scap eu ticalosul…”

Da, este chiar rugaciunea catre Sfantul Mare Mucenic Mina, pe care o citeam eu, nu cu mult timp in urma, in metroul care ma ducea spre Piata Unirii.

(Adrian T)

(Fotografii luate de pe site-ul www.crestinortodox.ro)