Oare care e cheia de a ajunge la sufletul unui om?

Unul dintre modurile cele mai frumoase de a-i cuceri pe oameni este sinceritatea. Şi când vorbesc de „a cuceri” mă refer la a te face plăcut,  a te împrieteni, sau chiar  a iubi pe cel de lângă tine. Se-ntâmplă de obicei să ne comportăm „oficial” cu cel pe care îl întânlim prima data, fără să-i acordăm credit imediat, testându-l din priviri şi judecându-l cu mintea. Ne comportăm faţă de el în mod defensiv, aplicând toate prejudecăţile noastre asupra-i.

În primile conversaţii răspundem evaziv şi impersonal, ascunzând mereu esenţa mesajului, încercând să nu arătăm nimic din personalitatea şi viaţa noastră, sau arătăm doar ce-i mai bun şi mai frumos. Câteodată cel străin pentru noi, cel pe care-l întâlnim prima oară este  „vinovat” pentru o perioadă şi poate doar pe parcurs să ne câştige încrederea.

Dar se întâmplă de multe ori să ne lovim de acelaşi răspuns „oficial” şi de acelaşi comportament defensiv, care denotă la fel de multă neîncredere precum am arătat-o şi noi. Şi de multe ori vrem să-l cunoaştem mai bine, să-i aflăm tainele sufleteşti, să-i vedem comportamentul natural, să-l vedem aşa cum de fapt este, fără ascunzişuri.  Şi ne întrebăm: oare care e cheia de a ajunge la sufletul lui?

Problema este mereu la noi, şi niciodată la celălalt. Bârna e mereu în ochiul nostru şi doar câteodată paiul e în ochiul celuilalt. Sinceritatea cucereşte orice inimă, sinceritatea deschide orice suflet, smulge câte un zâmbet, creează încredere. Sinceritate e aşa atrăgătoare… pentru celălalt.

Cu cât ne deschidem faţă de cel de lângă noi cu atât şi el se deschide faţă de noi. Cu cât suntem mai sinceri cu el şi mai simpli, cu atât şi el ne destăinuie viaţa şi gândurile inimii lui. Sinceritatea de multe ori surprinde şi bucură pe celălalt. Fiind sincer cu el îi împărtăşesc o parte din viaţa mea, iar el ascultându-mă ia pe umerii săi o parte din povara vieţii mele, dar şi o parte din bucuria fiinţei mele. Sinceritatea ne uneşte,  ne face să avem lucruri în comun, ne apropie.

Nu este om care să reziste în faţa sincerităţii pentru că sinceritatea e de fapt adevărul şi adevărul e Hristos, care stă la uşa sufletului lui şi bate. Şi cum să nu-i deschizi lui Dumnezeu? Când sunt sincer şi simplu mă arăt fără de răutate şi făţărnicie, fără gânduri ascunse ci aşa cum mă ştiu eu.

Sinceritatea mea îi arătă celuilalt că nu mi-e frică de el, că-l consider o persoană de încredere în care pot să-i spun toate ale mele, asemenea unui prieten bun. Şi Hristos Dumnezeu S-a făcut om şi a venit printre noi, nu ca să arate că e mai mare sau mai puternic ca noi, ci să ne împrietenim: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (In. 15:15)

Dumnezeu deşi „ştie” atât de multe, ni Le-a făcut cunoscute nouă pe toate. El Cel neapropiat, Cel neînţeles, Cel necuprins… a fost sincer cu noi şi n-a ascuns nimic, pentru că nu se ruşinează cu nimic din ale Sale, pentru că nu Se teme de nimeni, pentru că vrea să-mpartă totul cu toată lumea.

Nesinceritatea ascunde teamă şi egoism, şi de multe ori însingurează. Minciuna sau făţărnicia, ca opus al sincerităţii, denotă mândrie şi necredinţă. Societatea în care trăim astăzi suferă de această boală a nesincerităţii, înarmându-se la tot pasul cu sisteme de securitate şi cu tot felul de activităţi care supraveghează sinceritatea agenţilor economici şi a cetăţenilor. Sinceritatea lipseşte din activităţile economice, din relaţiile instituţionale, din politică şi în general din toate relaţiile umane.

Nesinceritatea (minciuna) ne complică excesiv viaţa impunând fel de fel de reguli şi de restricţii, considerându-ne vinovaţi dinainte de a acţiona. De fapt ajungem să ne ferim unii de alţii, instaurându-se o stare de neîncredere la toate nivelurile. Singurul arbitru imparţial şi obiectiv în această stare generală este tehnologia, care se interpune între noi, „ajutându-ne” cu voie sau fără de voie să fim sinceri şi corecţi.

Am îngăduit internetului, calculatoarelor, sistemelor informatice şi automatizărilor de tot felul să ne invadeze viaţa pentru a ne constrânge să ne comportăm moral şi pentru a ne învăţa să fim sinceri în relaţia cu statul, cu agenţii economici şi cu ceilalţi de lângă noi. Şi parcă suntem din ce în ce mai răi, mai fricoşi, mai neîncrezători în cel de lângă noi…. Tehnologia nu ne-a folosit la nimic.

Octavian Paler spunea că progresul tehnologic determină întotdeauna un regres spiritual. Iar regresul spiritual e de fapt un regres moral, un regres faţă de aproapele meu. Tehnologia este de multe ori un efect al eşecului relaţiilor dintre oameni.

De când m-am născut am observat că sinceritatea deschide orice uşă, rezolvă multe probleme, face multe prietenii, naşte încredere şi siguranţă. Sinceritatea te fereşte de multe rele, pentru că Îl ia martor pe Dumnezeu ca garant al adevărului.

Ar trebui să fim mai sinceri în familie, cu prietenii, la şcoală, la servici, în societate…. ar trebui să fim mai sinceri cu noi şi cu părintele duhovnic. Dar în primul rând ar trebui să fim mai siceri în rugăciune cu Dumnezeu. Sinceritatea e molipsitoare şi este izvor de bucurie din care mulţi ar vrea să se adape.

Sinceritatea este prima piatră de temelie a dragostei.

(Claudiu)