Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?

Cred ca unul din „sporturile”  cele mai practica ale tinerilor, in ziua de astazi, este privitul in oglinda. Pentru multi tineri este aproape de neconceput sa iesi din casa fara a te uita in oglinda macar odata. Dar si macar atat de-ar fi.

Adesea, imediat ce am pus o haina pe noi, ne uitam in oglinda sa vedem cum aratam. Apoi ne aranjam frizura, si iarasi aruncam o privire de ansamblu in oglinda. Ne incaltam si iarasi facem la fel, pana iesim din casa, aruncand priviri peste priviri asupra imaginii noastre din oglinda. Pe strada, la scoala, la supermarket sau la servici, nu se poate sa nu trecem prin dreptul unei oglinzi sau a unui geam cu reflexie puternica si sa nu tragem cu coada ochiului macar, pentru a vedea daca imaginea noastra este placuta, daca ne sta bine parul sau vreun alt detaliu al trupului.

Poate pare ciudat sau scandalos, dar acest obicei al nostru este un barometru care ne arata extrem de fidel cat de mult ne iubim pe noi insine, cat de mult ne inchinam trupului nostru si cat de narcisisti si senzuali suntem. La fel ca si mancarea, oglinda nu este ceva rau in sine, insa rau este cum si cat o intrebuintam. Daca mancam mai mult decat cere firescul, dam in patima lacomiei pantecelui, iar de la aceasta dam in desfranare si celelalte rele ale trupului. La fel patim si cu privitul in oglinda. Daca ne facem un obicei de a ne privi mai mult decat este nevoie, sufletul incepe sa devina iubitor de sine, egoist si mandru. Dar tot din cauza privitului in oglinda in exces, capatam complexe asupra frumusetii noastre fizice, complexe care ne urmaresc pana la varste inaintate si nu ne lasa sa ne comportam firesc, ci mereu ne dau o stare de inferioritate, de indispozitie si de o jena prost inteleasa, de parca frumusetea nu este ceva personal ci un stas international al castravetilor din rafturile magazinelor.

Insa, tin sa amintesc ca cea mai veche si sincera oglinda din lume nu este facuta de mana omului ci de Dumnezeu Insusi. Este propria noastra constiinta. Cu aceasta ne-a lasat Dumnezeu sa stam in fata ori de cate ori ne dorim, si cu aceasta avem dreptul si trebuie sa ne masuram frumusetea. Mereu sa ne uitam in reflexia constiintei si sa ne vedem imaginea sufletului, pentru a indrepta uratul si patima din noi. Sa nu iesim din casa pana nu ne vom vedea toate defectele sufletului si pana nu le vom trata cum se cuvine ca sa fim placuti lui Dumnezeu si aproapelui nostru.

De cate ori mergem pe strada, si oriunde am fi, sa scoatem aceasta oglinjoara nepretuita si sa o intrebam daca sufletul nostru este frumos sau urat, placut la a fi privit si daca este cu adevarat vrednic de a fi admirat de cei din jurul nostru. Seara, dupa ce intram in casa,  sa ne privim iar sufletele si sa vedem ce anume ne-a slutit frumusetea sufleteasca pe ziua ce a trecut. Sa fie vantul ispitelor, ploaia pacatelor, oboseala grijilor lumesti, sau orice altceva, constiinta nu intarzie nici o clipa sa ne arate orice rid, rana, sau imperfectiune a sufletului pe care am dobandit-o de la acestea.

Stand mereu fata in fata cu constiinta noastra, vom vedea mereu adevarata noastra frumusete, sau mai bine zis uratenie,  si vom sti sa actionam in consecinta pentru a indrepta uratul din noi, spre a deveni mai frumosi pentru Dumnezeu si pentru aproapele de la care cautam neincetat atata afectiune si intelegere.

Si inca ceva… In aceasta oglinda putem sa privim si pe intuneric.

„Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.” (Sf. Cadoc)