Un om care a adus zeci de mii de oameni la Hristos
E greu să vorbeşti despre Părintele Ioan Iovan. Era o prezenţă puternică, în faţa unui asemenea duhovnic, cuvintele bat în retragere. Chiar dacă nu-l cunoşti, când Părintele Ioan intră în biserică, ştii. Pur şi simplu, umplea biserica de lumină atunci când intra în ea. La predică, era la fel de puternic. Ca marii duhovnici, era aspru şi cald în acelaşi timp. Te ţinea la distanţă şi deopotrivă, te îmbia să te apropii. Oamenii veneau la Mănăstirea Recea deoarece ştiau că Părintele Ioan e văzător cu duhul şi multe se mărturisesc despre el.
Un preot care a suferit atât de mult în închisorile comuniste poate să glumească în legătură cu acest subiect: cei mai mulţi dinte noi preferă să uite tot ce au suferit. Această voinţă de a uita are semnificaţia ei (a iubi înseamnă a ierta, dacă ai iertat, ai şi uitat). Cel mai greu este să găseşti un sens suferinţei, mai ales suferinţei prin care treci tu.
Părintele Ioan este dovada vie a faptului ca omul poate transfigura suferinţa în bucurie, atunci când suferă în numele Celui care a suferit pentru toţi. Părintele Ioan luminos, sincer, direct, nu suferea, nu suporta nesinceritatea, minciuna şi compromisul, pe căldicei nu-i avea la inimă. Un om cu ochii pătrunzători, care te privea din când în când pe deasupra creştetului. Ceea ce rămâne după ce te-ai întâlnit cu Sfinţia Sa este prezenţa lui atât de luminoasă. Un om care a adus zeci de mii de oameni la Hristos.
Părintele Ioan de la Mănăstirea Naşterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei române este un adevărat mit. De o cuvioşie şi de o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, Părintele Ioan, ajuns la vârsta de 85 de ani, respingea aura de martir ce i se face, preferând să rămână monahul care urmează calea mântuirii lui Iisus Hristos şi duhovnicul întotdeauna bucuros să asculte şi să aline suferinţele celor care-l caută şi-l cercetează. Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Cine l-a cunoscut pe părinte Ioan Iovan este convins că Sfinţia Sa s-a mutat la locul cuvenit de unde ne va ghida în misiunea ce o avem noi cei care ne-am hrănit din Sfântul Potir al Mănăstirii Vladimireşti şi Recea. Fiecare dintre noi ştie cât de sfinte erau întâlnirile şi câtă realitate era spusă.
În timpul anilor grei de închisoare, Părintele Ioan şi-a desăvârşit darul preoţiei, dar avea acum în faţă o nouă experienţă spirituală: desfăşurarea misiunii de preot fără aprobarea bisericii şi a securităţii. Obstrucţionările şi dezamăgirile din această perioadă, au fost poate mai mari ca atunci când slujea în celulele închisorilor comuniste, devenite adevărate Biserici, pline de adevăraţi creştini, dintre care mulţi au devenit martiri, ca în primele secole ale creştinismului, când Biserica, la fel, se afla în catacombe.
La seminariile şi facultăţile teologice, erau predate ore speciale care-l vizau şi-i condamnau cu severitate metoda pe care o aplicase Părintele Ioan la Vladimireşti, prin care reuşise să aducă în Biserică, mii de oameni. Dar tocmai acest lucru nu convenea. Şi culmea, Părintele Ioan a hotărât să facă acelaşi lucru şi după eliberarea din închisoare. Pur şi simplu nu a dat mâna cu diavolul, aşa cum au făcut mulţi alţii, spunând acum că nu au avut de ales între bine şi rău, ci între un rău mai mic şi unul mai mare. Răul mic şi răul mare este tot rău, este minciună.
Mişcările respective au putut fi întâlnite în închisorile comuniste, prin membrii lor, deoarece au fost mişcări profund spirituale, cu reflectare în viaţa socială, pe care au dorit să o ridice, dându-i un sens: DUMNEZEU, prin credinţa în Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului, prin rugăciune, muncă, respect reciproc, prin cultivarea individuală a virtuţilor.
De fapt aşa au trăit toţi Sfinţii Părinţi chiar dacă aceste idei nu ni le spun întotdeauna în mod explicit. Ne-au lăsat posibilitatea de a-l descoperi pe Hristos, prin efortul nostru propriu. Bucuria e mai mare şi, în plus, spunea un filozof: „Numai oamenii vorbesc prin cuvinte, în timp ce eroii vorbesc prin viaţa lor!”
Dacă acum Părintele Ioan tace, putem însă citi în „Cartea vieţii” Sfinţiei Sale, faptele de lumină ce le-a scris acolo pentru eternitate. Numai să avem ochii spirituali bine deschişi. Dar Părintele Ioan a mers înainte şi cu puterea ce i-a dat-o iubirea dumnezeiască, a trecut peste toate obstacolele, mai mult, i-a întors la credinţă pe duşmani, unii dintre securişti care l-au urmărit chiar s-au călugărit. Într-o perioadă, de-abia i s-a îngăduit să cânte la strană într-una din Bisericile din Bucureşti. I se întâmpla acest lucru aceluia care fusese considerat cel mai mare predicator al timpurilor noastre. Însă puterea comunistă nu uitase de Părintele Ioan. În 1945 a fost cel care a ridicat primul steagul împotriva Antihristului instalat şi în Biserică, dar şi în stat. În faţa celor peste 30.000 de oameni, printre care şi securişti, a spus:
„Am dat cortina la o parte, vă spun sub cerul liber ce înseamnă Anticrist: contra lui Hristos! Nu ne vom închina Dumnezeului din Moscova, ci Dumnezeului Celui adevărat, Care a făcut Cerul şi Pământul şi a coborât pe acest Loc Sfânt şi Sfinţitor. Acela care vă opreşte de a merge la Biserică şi de a veni la mănăstire, spune-i în faţă că-i Antihrist de-i mirean, preot sau arhiereu, înger din Cer!”
În sfârşit după 24 de ani de caterisire, i se dă dreptul să slujească, la mănăstirea Cernica, apoi la mănăstirea Plumbuita, sub „supravegherea” Părintelui Simion Tatu. Aici îl găseşte şi revoluţia din 1989, când se reînfiinţează mănăstirea Vladimireşti, dar nu i se permite să se întoarcă pe locul ce atât de mult l-a iubit.
În 1991 este mutat la o mănăstire nou înfiinţată, lângă Târgu Mureş, pentru a fi cât mai departe de miile de credincioşi care îl căutau în permanenţă, iar autorităţile nu aveau nevoie de noi mişcări anticomuniste chiar în Bucureşti. Vârsta de 85 de ani, pe care a împlinit-o pe 26 iunie, îl găseşte la mănăstirea Recea, unde a devenit cel mai mare duhovnic al Ardealului.
Pentru fiinţa umană, putinţa de a rosti şi înţelege cuvintele, este un dar de la Dumnezeu, făcând parte dintre cele mai proprii însuşiri ale sale. Acest dar sacru îi conferă omului o demnitate şi o responsabilitate unică, descoperindu-l în faţa lumii ca fiinţă cuvântătoare. Prin cuvânt ne exprimăm gândurile şi trăirile lăuntrice, ne înţelegem cu oamenii, dăm nume lucrurilor şi realităţilor ce ne înconjoară, mărturisim adevărul şi preamărim pe Dumnezeu. Cuvântul se leagă în mod tainic de naţiune, fiind expresia ei, iar această legătură se întemeiază pe faptul că omul a fost creat după chipul Logosului dumnezeiesc atât în înţelesul de fiinţă gânditoare, cât şi în acela de fiinţă cuvântătoare, gândirea şi cuvântul lucrând într-o comuniune firească. Această „zonă” luminoasă a condiţiei umane, a fost cercetată cu stăruinţă de către Sfinţii Părinţi; la dânşii (ca şi la filosofii greci, de altfel) Logosul înseamnă şi Cuvânt şi Raţiune în egală măsură.
Căderea protopărinţilor din comuniunea cu Dumnezeu, a însemnat şi o cădere din raţionalitatea adevărată pe de o parte, iar pe de altă parte, o cădere din lucrarea cuvântării drepte, iubitoare, ziditoare. Raţiunea omului s-a întunecat, ajungând să dorească să făptuiască „cele potrivnice firii”, iar cuvântul s-a degradat adeseori mincinos, corupător, acaparator, ucigător de suflete mijloc de a strâmba ori a ascunde adevărul, de a face rău semenilor. Cuvintele, ca şi faptele noastre, vor fi pentru noi semne şi martori la Dreapta şi înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, pentru ca „din prisosul inimii grăieşte gura”.
Dincolo de cuvintele şi textele noastre, Dumnezeu ne priveşte în inimă. În oglinda inimii se cuvine să ne privim atunci când punem în lucrare darurile pe care Logosul dumnezeiesc ni le-a încredinţat.
Preacuviosului părinte Ioan Iovan original din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, vorbea despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţe acesteia intr-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire.
Părintele Ioan a fost un Mărturisitor al lui Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic.
Părintele Ioan va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, prin care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovare credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.
Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea, cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină în primul rând cu el însuţi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică relevată cu fiecare cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurării şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar. Părintele Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice.
Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii conduse de Părintele Ioan şi distinsul profesor de Morala şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan
Sâmbăta -17.05.2008- după masă s-a născut în cer, ajungând de vii din cealaltă lume Părintele Ioan Iovan – care la 22 iunie ar fi împlinit vârsta de 86 de ani
Mărturisitor al lui Hristos, Părintele Ioan Iovan a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist – înfruntând 9 ani de temniţă – cât şi după 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” de la Recea, de lângă Târgu Mureş.
S-a mai stins unul din marii duhovnici ai ţării. L-am cunoscut pe Părintele Ioan, un om cu o mare iubire pentru toţi oamenii. Numai dacă vedeai chipul luminos şi bucuria Părintelui îţi treceau toate necazurile, nu puteai fi trist. Nu se vedea pe chipul său suferinţa din închisorile comuniste, ci se vedea bucuria trăirii în Hristos Domnul.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!
(Mărturie a doamnei Emilia-Alexandra Moldovan, Alba Iulia, 19.02.2012)
