„Omorâţi-mă pe mine, numai nu-mi bateţi băiatul!”

În această cameră [acțiunea se petrece la Gherla n.n.] mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu şi ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi tortureze tatăl. Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său. Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut, la vreo 30 de ani. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să se bată între ei.

Au refuzat. Oricât de mult au fost loviţi din spate cu ciomegele, n-a ridicat nici unul mâna ca să-l lovească pe celălalt. Văzând că această ticăloşie nu reuşeşte, i-au scos afară din cameră pe cei doi. Apoi au adus alt bătrân. Un ţăran frumos îmbrăcat în costum naţional. Parcă ar fi fost Horia, martirul nostru legendar. Au introdus în cameră -apoi- pe copilul său în vârstă de numai 17 ani pentru a fi torturat în faţa tatălui său. M-am cutremurat de această mişelie.

Pe bătrân îl chema Rusu. Noi i-am zis moş Rusu. Era de loc din Galda de Sus, o localitate de lângă Aiud. Bătrânul îl cunoştea pe Virgil Maxim. Cum a intrat în cameră a intuit că şi noi trecem prin groaznicile chinuri ale „reeducării”.

Când şi-a văzut copilul adus în camera de tortură, a căzut în genunchi în faţa torţionarilor, plângând şi rugându-se de ei:

– Nu-mi bateti băiatul. Vă spun eu tot. Omorâţi-mă pe mine, numai nu-mi bateţi băiatul!

M-au podidit lacrimile şi plângeam şi eu alături de moş Rusu şi nu mă mai puteam opri. În timpul torturilor cele mai grele, n-am scăpat o lacrimă. Acum curgeau ca o viitură în timpul marilor revărsări de ape.

Îmi venea şi mie să mă arunc în genunchi în faţa bestiei de Țurcanu şi a roboţilor săi ca să-i rog să nu-l bată pe copil în faţa tatălui său.

Ce au socotit torţionarii e greu de ghicit. Până la urmă l-au scos din cameră şi l-au torturat în altă parte.

(Mărturia lui Aurel Obreja – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)

***

…Moş Rusu, săracul. Era un ţăran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Moţ, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil îl cunoştea, că stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Şi, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roată, când îl chinuiau.

Sunt cutremurat de conştiinţa de a fi primul scriitor român căruia îi este dat să dezvăluie faptul că au trecut şi ţărani prin „reeducări”. Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.

– La un moment dat, bătăuşii îi zic lui Moş Rusu: „Nu vrei, bandituile, să declari nimica, hă?!”

– „N-am ce declara, domnu’ Livinschi şi domnu’ Mărtinuş.”

Şi, într-o după-amiază, după ce se dă stingerea, „în poziţie” toţi, vine Ţurcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasă de liceu. Frumooos. Cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Ţurcanu: „Domnule Ţurcanu, vă rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Că băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!” Şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi să nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. „Moş Rusu, hai, bate-l!” – „Cum să-mi bat băiatul?!” Şi l-au pus şi pe băiat: „Bate-l, că uite, din cauza lui ai ajuns aicea!” – „Să dau eu în tatăl meu?” – zice. Şi n-a vrut nici copilul să dea.

(Mărturia lui Aurel Obreja – Casa lacrimilor neplânse, de Mihai Rădulescu)

(Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)