Omul „gândeşte” cu inima.
„Adio”, spuse vulpea: „Iată secretul meu. E foarte simplu: Noi nu vedem bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ).
Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier. Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au şi ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei are şi o simţire conştientă aparte, de care creierul nu dispune.
Toate aceste descoperiri ştiinţifice confirmă ceea ce teologia a mărturisit dintotdeauna, şi anume că omul „gândeşte cu inima”. Că de fapt, centrul spiritual al tuturor gândurilor umane este inima, funcţia creierului fiind aceea de a decodifica şi de a transpune în cuvinte unele din gândurile inimii. În acest sens spune Mântuitorul: „Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Mt. 15, 18-19).
Fixarea centrului de gândire şi de acţiune în inimă are consecinţe binefăcătoare pentru existenţa omului. Mai exact, poate reorienta pe om de la fascinaţia exterioară, de la imaginaţia periculoasă, de la cerebralismul exagerat şi anost către taina interioară a fiinţei sale, către meditaţie şi către simţirea revigorantă a vieţii. De fapt, vorbim de o recentrare a omului pe taina de duh a fiinţei sale, acolo unde se regăsesc toate bunele simţirii ale vieţii.
De asemenea, potrivit raţiunilor inimii oamenii trăiesc viaţa intensiv, distingându-se de cei care aleg simpla vieţuire vegetativă. Pur şi simplu, atunci când omul alege să existe doar după logica minţii sale, fără să apeleze la raţiunile inimii, ajunge să-şi transforme propria viaţă într-un mecanism artificial, căruia îi devine captiv. În acest mod se comportă toţi aceia care nu acceptă decât realitatea ce poate fi conceptualizată în sisteme logice de gândire. Sunt toţi aceia care refuză orice acţiune care, zic ei, nu are logică. Din păcate, ei sunt aceia care nu pot crede şi iubi pentru că nimeni nu poate crede sau iubi cu mintea. Gândindu-ne la ei, putem lesne înţelege cum am ajuns să trăim vremuri atât de reci, atât de robotizate şi de schematizate în care sunt înlocuite iubirea cu plăcerea, credinţa cu părerea şi certitudinea cu opinia.
A nu se crede că aceşti oameni nu au inimă sau că ei au o altă structură biologică. Deşi, par a nu avea, pentru ei adesea folosindu-se binecunoscuta expresie „n-are inimă”, întrucât de bunăvoie îşi mută centrul existenţei din inimă în creier, sau cel puţin aşa vor ei a crede. În realitate, şi la ei centrul mişcării şi al gândirii rămâne în inimă. Numai că, toată atenţia lor cade doar pe analizele creierului, scăpându-le din vedere toate acele gânduri ale inimii pe care analiza conceptuală nu le poate prinde şi care, tocmai ele, alcătuiesc „sângele” tuturor simţirilor vii.
Fără a fi în defavoarea acestora, există şi oameni care se „încăpăţânează” să trăiască după o altă logică, după logica inimii. Aceştia nu sunt nici pe departe oameni exageraţi sentimentali, romantici incurabili sau alogicii vieţii. Doar că, ascultă şi înţeleg mai mult şi mai bine „glasul inimii”. Pentru ei, experienţa este prioritară şi apoi vine conceptualizarea. Ei simt că viaţa este mult mai nuanţată şi mult mai intensă şi trece dincolo de puterea de exprimare a minţii. De aceea, iubesc viaţa după o altă logică şi cred cu o altă raţiune, convinşi fiind că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le are” (Blaise Pascal). Altfel zis, aceşti oameni, dincolo de tot ceea ce pot cuprinde cu mintea şi cu raţiunea, păstrează un rest apofatic, adică o taină a tuturor lucrurilor şi a sa deoporivă, care îl depăşesc şi cărora se pleacă smerit şi înţelept.
De fapt, diferenţa între unii şi alţii se produce la nivelul inimii. După cum am observat, Mântuitorul lasă să se înţeleagă că din inimă ies gândurile bune şi rele (Mt. 15, 18-19), iar de această realitate paradoxală se minunează Sfântul Iacov atunci când exclamă: „Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară? (Ic. 3, 11). Prin urmare, inima este şi rămâne adevăratul centru spiritual al omului, fiind laboratorul gestaţiei tuturor gândurilor şi al simţirilor noastre. De modul în care ştim să-i intuim glasul şi să-i simţim mişcările, depinde starea în care ne petrecem clipele vieţii. Dincolo de raţiunile şi cugetele ei, nu rămânem decât simple trestii clătinate de vânt.
Gheorghe Butuc
sdaniel
februarie 4, 2014 @ 5:24 am
As avea niste observatii personale legate de urmatoarele pasaje din articol:
„Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier.”
Pai este o noutate, extrem de putina lume cunoaste aceasta teorie aparuta de vreo 30 de ani si inca neraspandita din motive ce tin de veridicitatea ei (probabil).
„Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au şi ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei are şi o simţire conştientă aparte, de care creierul nu dispune.”
Daca inima ar avea procese cognitive macar de nivelul a 1% din creier, nu ar mai exista transplant de inima sau inima artificiala. Fiecare organ din corpul nostru are un rol bine definit, inima este doar un organ ce are rolul de a pompa sange in organism si nu are niciun rol in procesul de gandire. Creierul este organul din corpul nostru care are rol cognitiv, tot ce tine de gandire, vorbire, imaginatie,vise, ratiune se formeaza in creierul nostru. De asemenea, pana si procesele de ordin necontrolat, din subconstient sau inconstient (cum ar fi senzatiile de foame, sete, frica etc.) se formeaza tot in creier.
Omul nu gandeste cu inima, ci cu creierul.
Claudiu Balan
februarie 4, 2014 @ 8:11 am
Daniel, sintagma „gândește” este pusă în ghilimele în titlu și în textul articolului. Autorul nu vrea să demonstreze că noi nu gândim cu creierul, ci că inima e punctul 0 din care pleacă toate trăirile noastre și abia apoi ajung la creier. Însuși Dumnezeu a spus-o, Creatorul întregii lumi. Bănuiesc că știe El mai bine decât noi ce a făcut acolo, nu?
Inima e centrul simțirii, nu centrul gândirii, dar aceste simțiri/sentimente, aceste năzuințe / idealuri, modelează felul nostru de a gândi și de a ne raporta la cei din jur.
Pe mine m-a ajutat acest articol să fiu atent mai mult la ceea ce simt în inimă și cum îmi modifică aceste simțiri felul de a mă comporta.
E minunat!
Stefan Viorel Cristian
februarie 4, 2014 @ 9:08 am
@Claudiu-admin, sunt incantat sa spun ca si eu „gandesc” cu inima. As spune ca gandim cu totii asa, doar ca „inima” difera de la om la om. Dar la fel de incantat as fi sa-ti spun ca afirmatia „omul gandeste cu inima” nu prea mai pare o afirmatie cu subinteles cand mai jos scrie „Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier. Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au şi ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei are şi o simţire conştientă aparte, de care creierul nu dispune.”
Aici cred ca s-a exagerat si astfel cele doua afirmatii face omul sa gandeasca pe doua cai diferite. Mai bine ar fi fost daca discutia legata de celule, creier, inima etc. nu ar fi existat si astfel materialul ar fi avut rolul de a-l indruma pe om sa „gandeasca” cu inima (adica sa nu fie lipsit de sentiment) si nu sa rationalizeze pe baza a tot felul de teorii care, cum spuneam intr-un alt material, marginalizeaza pe Domnul si tot ce se afla pe lumea asta.
Laura Stifter
februarie 4, 2014 @ 3:18 pm
Da, aşa am înţeles şi eu articolul: ca un îndemn la a cultiva inclusiv latura afectivă a fiinţei noastre, cunoaşterea intuitivă şi experienţială, iar nu exclusiv gândirea discursivă, ruptă de unitatea vieţii psiho-spirituale. Mă îndoiesc că domnul profesor a susţinut ideea că gândirea, raţiunea propriu-zisă, şi-ar avea sediul, din punct de vedere biologic, în inimă. Poate că ne va explica domnia sa la ce s-a referit în paragraful introductiv, dar personal cred că acele afirmaţii despre structurile neuronale ale inimii au avut rolul de a atrage atenţia cititorilor şi de a-i invita să mediteze, pornind de la acest fapt, la rolul inimii în viaţa sufletească.
Tot în acest sens alegoric, poetul şi medicul creştin mărturisitor Vasile Voiculescu a publicat, în 1948, o scurtă relatare fictivă, similară acţiunii din literatura orwelliană, în care un regim totalitar încerca să-şi determine victimele, folosind metode ştiinţifice, să devină incapabile de sentimente, emoţii şi pasiuni – pe scurt, de orice formă a vieţii afective. Este un text interesant, cu un mesaj profund şi scris într-un stil literar atractiv. L-am citit, acum câteva luni, pe site-ul „Razboi Intru Cuvant” şi voi încerca să-l caut din nou pentru a posta link-ul aici… Nu mai reţin nici titlul, nimic… dar acum m-am ambiţionat să-l găsesc, aşa că voi reveni cu link-ul. 🙂
Pace şi dor de El în inimi să ne dăruiască tuturor Domnul nostru Iisus Hristos!
Laura Stifter
februarie 4, 2014 @ 3:33 pm
Evrika:
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/04/27/vasile-voiculescu-lobocoagularea-prefrontala/
sdaniel
februarie 4, 2014 @ 4:24 pm
Nici eu nu aveam nicio problema cu „gandirea inimii” daca nu erau cele doua pasaje in care se vorbeste despre celule similare celor din creier; as fi inteles ca era o metafora si era totul in regula. Ii dau dreptate lui xiorel123.
Manolache Vasile
februarie 4, 2014 @ 5:07 pm
Dar oare un calculator nu are 2 memorii(RAM si ROM) si totusi procesorul este numit creierul calculatorului desi el nu face decat sa „delege sarcini” iar toata munca nu e cumva in memoria RAM? Si calculatorul nu e decat o creatie a omului…
Claudiu Balan
februarie 6, 2014 @ 9:00 am
Doamne ajută, dragilor.
Mai jos domnul profesor Gheorghe Butuc ne-a trimis un filmuleț de lămurire:
[url]http://www.youtube.com/watch?v=PjYCF6Vlph8[/url]
Stefan Viorel Cristian
februarie 6, 2014 @ 10:21 am
@Claudiu-admin,
„O imagine face cat 1000 de cuvinte”-principiul de baza al fotografilor
Observi cum prin filmulet se incearca „implantarea” in mintile oamenilor a ideii ca si inima gandeste? Spun asta pentru ca mereu cand vorbeste despre inima arata acel punct stralucitor din dreptul pieptului. Deci, nu se vorbeste despre acea inima metaforica ci despre acel organ cu rol de a pompa sangele in organismul omului.
„“Inteligenta intuitiva a inimii poate eleva comunicarea, deciziile, alegerile catre un cu totul alt nivel de eficacitate.”
“Sentimentele minte-inima sunt surse energetic care stau la baza gandurilor si emotiilor noastre…”, “… avand o influenta puternica asupra comportamentelor, alegerilor si rezultatelor noastre.”
Deci francezul caruia i s-a implantat o inima artificiala (http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/inima/premiera-mondiala-primul-implant-de-inima-artificiala-1273983) este in prezent o persoana fara discernamant si fara sentimente? Sau medicii francezi au reusit sa creeze un mecanism capabil sa furnizeze sentimente artificiale?
Observ cum se tot incearca a lamurii omul ca se vorbeste metaforic dar totusi se pune accentul pe doua dintre organele omului: inima si creier.
Ce mai…sunt niste informatii care cel putin pe mine ma face sa rad. 🙂