O viziune a Orașului cu o Singură Iubire
S-a întâmplat, în urmă cu mai bine de 20 de ani, o viziune. O fericită viziune. N-am știut s-o explic la vremea aceea. Mi-a vizitat și mi-a revizitat gândurile de multe ori, de parcă spunea: „Hai, scrie-mă!”. Nu știu de ce am lăsat 20 de ani această amintire ca o sămânță în pământ. Poate că a venit vremea ei să rodească. Poate s-a făcut ca vinul bun, care se lasă în butoi suficient, și e timpul să-l serbezi cu prietenii duhovnicești.
Eram prin clasa a XI-a, la liceu, în orașul meu natal, Focșani. Fusesem toată noaptea la o petrecere, la ziua cuiva, parcă. Băieți și fete, muzică și dans, puțin alcool și țigări, și obișnuitele povești și melancolii de după. Nu băusem, sau nu-mi amintesc să fi băut, eram perfect lucid. Nu fumam de fel. Înțelegeam cumva, în mod filosofic, pe cei ce fumau, ca și cum ar căuta să tragă Marele Spirit al indienilor în pieptul lor. Înțelegeam emoția, dar nu înțelegeam cum putea fi despărțită ea de o Ființă care să treacă prin plămâni și să bucure toate cele dinlăuntru ale omului.
Am conversat, am fost sociabil, m-am integrat în zumzăiala obișnuită a discuției și a petrecerii, care era destul de chill, destul de calmă. Dar sinele meu făcea parcă doi pași în spate, în mine, și cădea pe gânduri: „De ce trebuie să ne conectăm la o singură persoană?”, mă gândeam eu. De ce trebuie să fim fericiți numai în doi, sau numai în trei-patru oameni, fără să putem împărtăși această conectare cu toți ceilalți? Mi se părea că toți încercăm să realizăm conexiuni, unul cu altul, dar lipsea sursa conexiunii, lipsea un fel de Vatră a Focului în jurul căreia să ne adunăm. Lipsea o origine care să ne cuprindă, și să dea sens tuturor poveștilor și bucuriilor și emoțiilor dintre noi. Simțeam, fără să vreau, un soi de deșertăciune la capătul fiecărei întâlniri care trebuia să se termine cu o despărțire, cu plecatul acasă, cu uitarea, cu reluarea vieții „de zi cu zi”. Încet-încet, în sufletul meu se insinua o liniște ce nu mai putea să participe la acea veselie confuză și impersonală. Și mă vizita o tristețe că lipsea o Persoană dintre noi, care ne-ar fi legat pe toți în iubire. De ce să mă mulțumesc la a plăcea un om sau doi, mă gândeam, dacă nu ne putem iubi toți, pentru totdeauna?, mă gândeam. Nu știu de ce se tot depăna această utopie în sufletul meu, ca o lume ce voia să se nască, iar și iar. Și odată cu ea venea tristețea că nu putea să se nască acea utopie minunată a mea.
Am plecat de la petrecere pe la 6 dimineața. Eram încercat de un presentiment al unei fericiri care încă nu s-a arătat în lume. Pe deasupra, purtam haina de tristețe a gândurilor, că lumea nu îngăduie decât fericiri izolate, care nu se pot aduna într-o singură Fericire.
Erau zorile în orașul meu, Focșani. Totul mijea de ziuă, era un crepuscul plin de o lumină difuză, orașul nu se trezise, autobuzele încă nu umblau. Nici măturătorii nu ieșiseră la treabă, doar vreo pisică mai tăia calea sau câte un porumbel veghea aleile dimineții. Veneam din parcul de lângă Casa de Cultură, și intram în Piața Unirii, cea cu obeliscul în mijloc. Era un fel de „luminiș” al orașului, de vreo 2 hectare de trotuar, câte o fântână, pomi îngrijiți de Primărie, cu o mare deschidere de jur împrejur. La capătul acestui „luminiș” urma strada, liberă și ea, și blocurile, cam la 100-150 de metri în față. Iar în spatele lor, cerul.
Și pe măsură ce mergeam, începând să străbat Piața Unirii, pașii mei se făceau tot mai lenți și negrăbiți… Mergeam la fel de repede, dar simțeam că n-o să mai ajung niciodată acasă. Era ca paradoxul lui Zenon, cu săgeata care trebuie să treacă printr-o infinitate de puncte ca să ajungă la destinație. O fericire inexplicabilă începea să crească în mine, ca și cum utopia mea – da, utopia mea – avea să se întâmple! Soarele răsărea ușor, și arunca un praf de aur peste tot, peste blocuri, peste mașini, peste trotuarele încă neumblate, peste văzduhul în care oamenii aveau să se trezească. E ca și cum un Magician venea să binecuvânteze cu bagheta lui magică orașul, înainte să se trezească, și secretul funcționării orașului era El, deși oamenii n-o știau. Ei umblau pe la servici, cu copiii pe la școală, la piață și acasă, dar nu știau Cine s-a trezit mai devreme decât toți să facă slujbă orașului.
Și pașii mei tot încetineau, ca în teoria relativității a lui Einstein. Probabil că ajunsesem la viteza luminii, că la un moment dat timpul s-a oprit de tot. Și pașii mei nu mai mergeau în timp, ci intrasem în răstimp…
Atunci am știut că n-o să mai ajung niciodată acasă. Atunci m-a cuprins utopia mea nebună, m-a îmbrățișat și m-a luat pe sus, în orașul lui Dumnezeu! Da, nu mai era orașul oamenilor, nu mai era orașul primăriei, nu mai era orașul fiecăruia pentru el, pentru fericirea lui singulară. Dumnezeu își luase orașul înapoi! Și Dumnezeu era cel care ținea fericirile tuturor în mâna Lui: fericirile oamenilor care dormeau; fericirile mamelor care urmau să le pună pâine cu unt copiilor lor, înainte să-i trimită la școală; fericirile bicicliștilor care voiau să facă curse dimineața; ba și fericirea omului cu pepeni din piață, care nu știa că S-a trezit cineva mai de dimineață ca el, să-i binecuvânteze pepenii.
Eram într-o dimineață veșnică, și soarele răsărea la nesfârșit. Aveam impresia că n-o să-i văd discul întreg niciodată. Și m-a învăluit cuvântul din Apocalipsă, m-a învăluit metafora în care se definește Cel Viu și care m-a fascinat dintotdeauna prin neînțelesul ei: „Eu sunt steaua care strălucește dimineața” (Apoc. 22, 16).
Care dimineață?
Acum am înțeles, Doamne. Această dimineață. Nimic nu era repetitiv, nimic nu anunța prânzul și apusul, ele erau undeva într-un colț al minții, neatinse. Ci dimineața nu se termina, aurul umplea văzduhul, era orașul unde copiii se vor juca pentru totdeauna, unde nimeni nu va mai muri. Unde niciun accident nu se va mai întâmpla, și unde cei ce au plecat la Cer veneau în plimbare prin oraș. Da, era ca în desenele de artă naivă ale copiilor, unde nu încape boală, nu încape moarte și sfârșit. Numai lumea în ingenuitatea ei devenită Veșnicie. Așa mi-am amintit de versul lui Vasile Voiculescu: „și m-am trezit deodată în amiaza Eternității Tale” (Călătorie spre locul inimii).
Așa îmi venea să zic. Așa arată zorile Eternității Tale, Doamne. Și utopia mea mi-a răspuns la marea întrebare. La tristețea mea. În orașul lui Dumnezeu nicio fericire nu era despărțită de o altă fericire, toate erau conectate! Închipuiți-vă că Dumnezeu era un fel de munte ca în Capadocia, plin cu locuințe în pieptul lui, mari, mici, toate cu balcon, toate cu vedere la vecini, locuri de joacă, parcuri, toate integrate! Dumnezeu era cheia orașului, cheia de la fericirile tuturor locuitorilor. El era miza pentru care copiii mergeau la școală, pentru care profesorii învățau, pentru care șoferii șofau, și sportivii făceau sport. Tot orașul lui Dumnezeu avea un singur scop: să găsească pretexte să trăiască în această Unică și Mare Iubire, care-i învăluia pe toți.
Gândindu-mă la cum avea să zumzăie orașul când o să se trezească, vedeam oamenii la piață cumpărând roșii și castraveți nu ca să mănânce să nu moară, ci ca să poată vorbi de Marea Iubire. Și la licee se făceau cursuri, se făceau seminarii, dar fără notă, totul era un after-school după o Mare Iubire care deja s-a întâmplat. Lumea era salvată, Judecata se făcuse, toți care voiau să rămână în Rai erau invitați să rămână aici. În Focșani. Dumnezeu nu dădea pe nimeni afară, numai oamenii care voiau o fericire separată, care nu voiau Marea Conexiune, părăseau singuri orașul, că nu-l puteau suporta. Căci, pentru unii, Orașul cu o Singură Iubire era de nesuportat. Și se mutau la periferie, la țară, prin alte părți, în umbre, numai să nu împartă aceeași Lumină.
Dar aici, în Focșaniul cel schimbat la față, în orașul lui Dumnezeu, nimeni nu-și găsea fericirea într-o singură persoană, ci în Fericirea cea cu infinite locuințe din pieptul lui Dumnezeu. Da, soții tot se căsătoreau, dar erau ca un fel de frați și surori ce se luau de mână să meargă prin castelul lui Dumnezeu, să exploreze căile Dragostei. Luau bilet pentru doi, intrau pe o parte a orașului, ieșeau pe o alta, și le spuneau tuturor ce secrete are orașul, pe care ceilalți încă nu le știau. Aici oamenii găsiseră rațiunea tuturor petrecerilor, și a întâlnirilor la un pahar cu vin, și a conversațiilor și a poveștilor despre viață. Nimeni nu vorbea explicit de Dumnezeu, dar toți găseau subiecte la nesfârșit despre orașul cu o singură Iubire. Toți găseau lucruri de aflat, munci de făcut, știri de schimbat despre ce se petrecea în preajma Marii Iubiri. Vecinii când se vizitau nu spuneau „la mine” sau „la tine”, ci ziceau:
– Vino să vezi cum se vede Dumnezeu de la mine.
Și îndrăgostiții se iubeau, dar nu așa, unul pentru altul, ci mai degrabă ca doi cursanți ce au aplicat pentru același seminar, și apoi, băiat și fată, veneau în fața celorlalți și le făceau o prezentare, în două părți:
– Iată ce am aflat despre cum se iubește în Dumnezeu.
Și Primăria trebuia să mai pună niște pomi în față, pentru ca Dumnezeu să adie prin ei. Și niște leagăne prin parc, pentru ca oamenii să legene gândurile de Har pe care Dumnezeu li le-a dat. A, da, și străzi mai bune, fără gropi, pentru ca șoferii să nu mai sară din meditație, când conduc, să nu se mai întrerupă cu mintea din călătoria în Marea Iubire.
Când ești în Orașul cu o singură Iubire, unde să mai vrei să ajungi „acasă”? Când totul este acasă, când fiecare locuință este un compartiment în pieptul lui Dumnezeu? Pe cine să mai vrei să iubești, separat, când pe toți îi cunoști din Marea Iubire, Care îi împarte cu tine? Cum să mai opui acestei Iubiri ceva „al meu” – chiar soțul „meu”, iubita „mea”, copilul „meu” –, când toți sunt ai Ei, și tu prin ei ești al Ei? Nu rămâne decât să împarți totul cu toți, în Orașul unde se trăiește cuvântul de la Liturghie: „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Era Orașul unde toți erau doctoranzi în aceeași Cunoaștere. Și toți cunoșteau aceeași Persoană. Și când dădeau mâna sau se îmbrățișau, o făceau fiindcă aveau aceeași Rudenie. Iar între ei mergeau și povesteau, ca între rude, povești dintr-o singură Familie.
Și, într-un târziu, Cineva a spus orașului să reintre în somnul lui, a spus locuitorilor să intre în apartamentele lor și să doarmă. Și a poruncit soarelui să termine să răsară. Și pașilor mei le-a dat drumul, și a poruncit timpului să se facă asfalt pentru pașii mei. Și așa m-am regăsit mergând către casă. De data aceasta, chiar cu destinație.
Focșaniul cel de zi cu zi se trezise. Autobuzele începeau să zumzăie, oamenii să meargă pe trotuare, ici-colo câte un cetățean grăbit se pornea să claxoneze. Fiecare alerga la iubirea lui, la fericirea lui, fiecare-L trăgea pe Dumnezeu de mânecă să-i dea câte o fericire în ziua aceea.
Dar eu mergeam într-un Oraș care nu era doar de aici. Și mă gândeam: „Ce să-mi doresc, Doamne, dintre toate?”. Dar de fapt, era un gând mai presus de toate, un gând care se formula ca o fericită cădere pe gânduri, așa:
– Pe cine să iubesc, Doamne, în Orașul cu o Singură Iubire…?
Autor: Protos. Iustin T., 28 mai 2023