Orice cărţi citeam nu găseam alinare sufletului meu tulburat

“Iubit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele, Că a plecat urechea  Lui spre mine şi în toate zilele mele Îl voi chema. Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat Şi numele Domnului am chemat: „O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!” Milostiv este Domnul şi drept  şi Dumnezeul nostru miluieşte. Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul; umilit am fost şi m-am izbăvit. Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine; Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere. Bine voi plăcea înaintea  Domnului, în pământul celor vii.”  (Psalmul 114)

Am fost înaintea Domnului ca un om nepriceput, legat la ochi şi cu urechile astupate şi cu inima nu înţelegeam-în starea în care mă aflam,  mă simţeam foarte nefericită şi orice cărţi citeam nu găseam alinare sufletului meu tulburat. Sufletu-mi  avea nevoie de hrană iar eu îl hrăneam cu filosofii şi concepte care, mai tare îl înfometau şi mai adânc mă afundam în întuneric şi ceaţă.

Am fost binecuvântată cu o mamă care stăruia în a mă chema Duminică de Duminică la Biserică. Într-o Duminică mergând,  am primit răspuns la toate întrebările mele, iar mama la rugăciunile sale înălţate Tatălui Ceresc pentru mine.  Părintele care ţinea predica ne-a îndemnat ca în acea zi să ne analizăm bine vieţile, să ne punem în ordine gândurile şi să ne răspundem singuri, sinceri, în intimitatea conştiinţei  fiecăruia, din adâncul inimii noastre,  câţi dintre noi, cei ce cântam: „Am văzut Lumina cea Adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată… “, trăiam pe deplin veridicitatea acelor cuvinte,  câţi am văzut cu adevărat, cu ochii inimii, ai cugetului şi ai sufletului nostru  acea Lumină Adevărată…

Atunci, am conştientizat pentru prima oară cât de departe eram de acea trăire autentică a fiecărui cuvânt din acel cântec pe care,  îl cântam şi eu-cumva din ruşine că toţi cântau, cumva pentru că era foarte frumos cântat-melodios- şi te îmbia să cânţi şi tu, cumva pentru că, deşii nu realizam, dar  îmi doream să am şi eu bucuria acelora care cântau şi care li se citea pe chip că era reală,  autentică-aceia fiind acolo prezenţi, atenţi cu toată fiinţa lor, trăindu-şi propria viaţă cu momentele lor de descoperire  iar nu recitând mecanic, haotic, la întâmplare ceva, în timp ce gândurile şi privirile lor să călătorească departe de acel ceva…

Înainte de acest moment care mi-a schimbat şi luminat toată viaţa şi tot viitorul, am căzut într-un fel de deznădejde abisală, din care nu mai trăgeam nădejde să ies-vise urâte şi voci care-mi răscoleau prin gânduri şi-mi spuneau că voi muri înainte de a împlini 18 ani-nu ştiu de unde veneau, ştiu doar că apoi mama, se chinuia să-mi scoată acele idei din cap cu săptămânile-totuşi, simţeam că ei pot să-i spun totul; Dumnezeu m-a scăpat prin ea, având multă răbdare cu mine-a fost, este şi va fi un înger care,  m-a adus  la Dumnezeu  şi mi-a arătat cât de importantă este comuniunea cu fraţii din Biserică.

Rugăciunile mamei mi-au făcut mult bine, dar apoi conştientizând că relaţia cu Dumnezeu este una personală am început să spun ca psalmistul: Doamne, ai milă de sufletul meu ! şi încetul cu încetul au apărut noi descoperiri, şi noi urcuşuri-Dumnezeu este atât de Minunat: EL a scos din moarte sufletul meu, şi toată deznădejdea  a transformat-o în bucurie ! Numai EL putea face aceasta, numai EL putea să mă izbăvească din  acea înverşunare-a gândurilor, care-mi otrăvea viaţa!

Datorită Lui, azi trăiesc o altă viaţă, şi pot să zâmbesc !

Să dea Domnul să ajungem să fim şi noi plăcuţi înaintea Lui, în pământul celor vii!

Să citim Sfânta Scriptură, Noul Testament, Faptele Sfinţilor Apostoli, Psalmii, şi cărţile Sfinţilor Părinţi, căci ele aduc alinare şi fac bine sufletelor noastre, vieţii noastre şi ne ajută în relaţie cu aproapele nostru şi cu toţi cei din jur.

Doamne,  Iisuse Hristoase,  Fiule al Lui Dumnezeu, ai milă de noi păcătoşii !
Doamne Ajută !

(Alina M.B. )