Originea omului (12)

genome3

Am lăsat la sfârşit problema originii omului, care a generat dea lungul timpului cele mai aprinse discuţii între evoluţionişti şi creaţionişti. După teoria evoluţionistă omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, trecând prin mai multe “verigi intermediare”. Acest proces ar fi durat câteva milioane de ani. Pentru a explica absenţa blănii şi poziţia bipedă, bieţii noştri „strămoşi” sunt alungaţi din junglă în savană şi invers, invocându-se tot felul de pretexte, iar vorbirea articulată şi dezvoltarea gândirii abstracte nu au primit explicaţii convingătoare.

În sprijinul teoriei lor, evoluţioniştii au adus, după cum era de aşteptat, câteva “dovezi” paleonto-logice. Numai că, la o analiză mai atentă, s-a constatat că toate fosilele care reprezentau “verigi intermediare” între maimuţă şi om erau ori false (după cum am mai amintit, paleontologia abundă în falsuri), ori greşit interpretate (cum este, de exemplu, cazul omului de Neanderthal, despre care se afirma iniţial că ar fi un “om-maimuţă”, dar care s-a dovedit a fi de fapt tot un Homo sapiens). În faţa acestei situaţii, atitudinile cercetătorilor au fost diferite: – unii se agaţă cu încăpăţânare de unele sau altele din fosilele care au fost prezentate ca verigi intermediare, încercând să reconstituie un “arbore genealogic” al omului.

Aproape fiecare din autorii care au urmat această cale are propriul său “arbore”, mulţi dintre ei prezentând chiar şi ramificaţii despre care se spune că nu au condus la apariţia omului, fiind numai nişte tentative nereuşite de umanizare a maimuţei (ne punem întrebarea: dacă evoluţia are loc la întâmplare, sub acţiunea unor forţe oarbe ale naturii, atunci cine a fost cel care a încercat să umanizeze maimuţa?). Această atitudine este absolut neserioasă, fiind în contradicţie şi cu alte date, aşa cum se va vedea în continuare. – alţii, constatând lipsa fosilelor, au încercat să elaboreze teorii care să o explice, păstrând totuşi ideea de evoluţie a speciilor. Conform unei asemenea teorii, transformarea maimuţei în om ar fi avut loc în apă, verigile intermediare fiind vieţuitoare înotătoare, şi de aceea fosilele nu s-ar fi păstrat. În acest caz, însă, devine absolut inexplicabilă poziţia bipedă, precum şi alte caractere umane. – o a treia categorie, mai rezonabilă, acceptă faptul că la ora actuală nu dispunem de fosile autentice ale “oamenilor-maimuţă”, dar speră ca acestea să fie găsite în viitor. Vom arăta mai jos că avem motive întemeiate să nu le împărtăşim speranţa. – ultima categorie o reprezintă cei care acceptă că aceste “verigi intermediare” nu au fost găsite pentru că nu au existat niciodată. Vom menţiona în continuare câteva fapte care contrazic teoria evoluţionistă cu privire la originea omului.

Analiza genomului mitocondrial uman a scos în evidenţă faptul că toţi oamenii din lume descind dintrun unic strămoş comun de sex feminin, pe care chiar şi evoluţioniştii îl numesc “Eva mitocondrială”. Conform estimărilor geneticienilor, această Evă ar fi trăit cu cel mult 200 000 de ani în urmă (unii autori indică cifre chiar mai mici). Vedem deja că faptele nu concordă cu ideea unei populaţii întregi de maimuţe care s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluţiei pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedeşte a fi falsă. O altă problemă care se ridică este cea a numărului de cromozomi. Aşa cum am mai spus, acest număr, care este o caracteristică de specie, este întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproducţie sexuată, numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Prima observaţie care se impune este aceea că, datorită acestei discontinuităţi, nu putea avea loc o evoluţie continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi.

Aşadar nu are nici un rost să căutăm ipotetice verigi intermediare între om şi maimuţă. Există şi unii autori care, încercând să salveze ideea evoluţionistă, susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi făcut brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei. Ei “uită”, însă, un fapt pe care l-am expus în capitolul dedicat mutaţiilor genetice, şi anume că, la mamifere, nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală. Am întâlnit chiar şi autori evoluţionişti care, în una şi aceeaşi carte, atunci când vorbesc despre fosile susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi petrecut lent, în milioane de ani, iar atunci când vorbesc despre cromozomi susţin că această transformare ar fi avut loc brusc. Consider că nu merită să mai risipesc cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine “ştiinţifică”. Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Întrebarea care se pune este următoarea: cu cine s-ar fi putut acesta împerechea pentru a da naştere la urmaşi? Cu o maimuţă în nici un caz, deoarece numărul diferit de cromozomi i-ar face incompatibili.

Rezultă aşadar că ar fi necesară o nouă minune şi anume ca aproximativ în acelaşi timp şi în acelaşi loc să apară un alt individ de sex opus, care să prezinte exact aceeaşi mutaţie. Deja suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe! Dar lucrurile nu se opresc aici: deoarece evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele şi dată fiind marea diversitate a lumii vii, ar trebui ca asemenea “minuni” să fie destul de frecvente. Numai că, în ciuda timpului destul de îndelungat de când se fac observaţii sistematice în acest domeniu, până acum nu s-a descoperit nici un caz de genul acesta. În aceste condiţii credem că ar fi mai înţelept să renunţăm la teoria evoluţionistă.


(Visited 5 times, 1 visits today)