Ortodoxia – duritate sau mângâiere ?
Aseara m-am intalnit pe strada cu un cunoscut. Vorbind de una alta, am ajuns sa discutam despre episcopul vicar din orasul nostru , mai exact despre predicile lui (eu il ascultasem tocmai astazi predicand). Cunoscutul meu sustinea ca episcopul Paisie, (desi este indragit de majoritatea oamenilor, la predicile lui fiind mereu o tacere aproape fara fosnet), ar fi uneori prea dur si ca anumiti oameni ar sustine acelasi lucru.
Ca sa fiu pe scurt , predicile episcopului Paisie sunt precum o apa rece binecuvantata care te trezeste din dormitul tau vesnic; episcopul spune lucrurilor pe nume, pune accentul pe esenta si vorbeste foarte sincer si adevarat.
Aceasta mica discutie mi-a adus aminte de o veche problema, si anume ca foarte multa lume se plange ca Ortodoxia ar fi prea dura. Acum, sa ne oprim putin asupra intelesului de duritate. Mi-am dat seama ca noi oamenii, suntem precum copii din scoala, care intrebati fiind cum li se pare un anumit profesor, vor raspunde : „Doamna profesoara e foarte buna/rea cu noi „, in functie de cat mult le impaca sau le tulbura acea profesoara voia si dorinta lor. Adica , daca doamna profesoara este indulgenta si lasa copiii sa se dezvolte de capul lor, de regula e considerata ” doamna profesoara buna”, iar daca aceasta este dura, pretentioasa fata de evolutia lor, fata de rezultatele copiiilor, de regula este considerata ” doamna profesoara rea „.
Practic, atunci cand ceva ne contrazice voia, cand se bate cap in cap cu patimile noastre,cand se bate cap in cap cu modul nostru de a trai, incepe sa ne gadile ceva inauntru si ne revoltam. Oameni precum acest episcop, precum marele Cleopa, sunt considerati prea duri. „Ei traiesc in monahism, s-au gasit ei din pustie sa ne spuna cum sa traim noi cei care stau in lume. Ca doar in lume lucrurile stau altcumva si e mai greu sa pui in aplicare poruncile Domnului ”
Nu vrem sa renuntam la patimile noastre, nu vrem sa le vedem. Si suntem nemultumiti cand cineva ne arata, cand cineva ne da de inteles ca viata noastra nu e pe drumul bun. Si astfel, se trezeste mandria in noi. Amar de noi, caci in loc sa ne rusinam si sa ne cercetam, asuprim cu vorba preotul sau monahul , punandu-i eticheta de om dur pe frunte. Vrem sa ne indreptatim patimile, sa ne autoindreptatim, si sa facem plac voii noastre. Decat sa renuntam la patimile noastre, si cel mai important, decat sa recunoastem ca suntem incarcati de patimi, ne revoltam ca Ortodoxia si parintii ei sunt prea duri.
Sunt prea duri pentru ca ne iubim noi prea mult patimile. Suntem precum copiii care fiind certati de tata ca nu am facut ceva bine, spunem ca tata e rau cu noi. Sunt prea duri, deoarece contravin vietii lumesti ghidate dupa voia noastra.
De obicei , la noi in Ortodoxie, cand cineva aude de canon, se gandeste ” Aoleu, canon, e de rau atunci.Mi-a dat preotul canon ” Canonul este dat numai spre ajutorul nostru ! Nu de dragul de fi dur si de a pedepsi pe cineva.
Stiti poate povestea vulturului. E vorba de o anumita specie de vultur care traieste pe culmile cele mai inalte ale muntilor Anzi. Acest vultur poate atinge varsta de 70 de ani, dar secretul supravietuirii consta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor. Astfel corpul vulturului este protejat importiva calamitatilor. Ca sa ajunga la varsta de 70 de ani, vulturul trebuie sa ia o decizie grea. Incepand de la 40 de ani, unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa sutina prada . Ciocul lung si ascutit se inconvoare , devenind din ce in ce mai impropiu pentru sfasiatul prazii. Aripile-i grele si imbatrantie de ani si de grosimea penelor ii infraneaza zborul. Si ce e mai grav, enzima protectoare inceteaza sa fie emisa. Vulturul are de ales doua optiuni : sa moara sau treaca printr-un dureros proces de transformare de 150 de zile. Astfel, in acel moment, pentru vultur este necesar sa gaseasca o stanca. Acolo , el isi loveste ciocul incovoiat pana se rupe. Dupa aceasta, el asteapta sa ii creasca ciocul nou, pentru a-si smulge unghiile. Dupa ce apar unghiile, incepe sa-si smulga penele.Incet incet, vor creste penele tinere, cu noua enzima protectoare.
Asa si noi sa facem. Sa rupem radacinile si buruienile din sufletul nostru, facand ascultare.Putem sa luam decizia sa traim in continuare in patimile noastre, practic sa luam decizia de a muri, si sa bombanim ca Ortodoxia e dura si ne cere prea multe, sau sa luam decizia de a ne schimba ; sa ne recunoastem pacatosenia si sa punem inceput bun de azi. Sa ne pregatim de lupta ce va urma ( care va avea si durere, precum transformare vulturului, caci cununa nu se obtine usor ! ) si sa ne lepadam de aceasta parere prea buna despre noi insine. Asta e tristul adevar. Avem o parere prea buna despre noi insine , si apoi ne miram de ce nu inaintam duhovniceste in viata noastra ( desi poate mergem la Biserica, tinem post, ne spovedim, ne impartasim).
Normal ca e mai placut sa stai la caldura si sa dormi. Iar atunci cand vine cineva si te trezeste, te irita asta, vrei sa fii lasat in pace. E o lupta. Da, e foarte grea, aceasta lupta cu sinele tau.
Dar noi trebuie sa ne pregatim pentru intalnirea noastra cu Hristos. Caci nu putem sa ne infatisam inaintea Lui oricum. Ati observat, ca un chirurg cand are de facut o operatie, el se pregateste din timp.E pretentios cu el insusi, e dur cu el insusi, pentru ca nu vrea sa dea gres.Nu poate sa mearga oricum la operatie. Poate sa il acuze careva ca este pretentios si dur cu pregatirea sa ?Asa trebuie sa fim si noi, pretentiosi si duri cu noi insine. Sa ne pregatim si sa ne cercetam pacatele si patimile din suflet. Dar doar pe ale noastre sa le cercetam, nu si pe cele ale aproapelui nostru. Sa nu fim precum cei care stau si ii sar in cap celui care a gresit, cerandu-i intr-un fel sau altul socoteala. Sa fim duri cu pacatele noastre si iertatori cu cele ale aproapelui nostru.
Ce ne invata Ortodoxia ? Cum sa luptam cu patimile noastre. Cum sa ne sfintim. Cum sa il primim pe Hristos si cum sa ne purtam fata de aproapele nostru. Ortodoxia propovaduieste dragostea si cuvantul lui Dumnezeu. Biserica ofera mangaiere celor bolnavi si ii invata pe pacatosi cum sa traiasca curat si bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Ortodoxia nu vrea moartea noastra, ci invierea noastra. Nu vrea suferinta noastra, ci tamaduirea noastra. Dar noi nu putem sa inviem duhovniceste daca nu ne curatim de patimi. Si nu putem sa ne curatim de patimi, daca nu suntem duri cu noi insine, cu patimile noastre mai exact, daca nu taiem toate buruienile si nu curatam tot noroiul din sufletul nostru. Nu exista alta cale.
Spunea Cuviosul Paisie Aghioritul ca omul este inzestrat cu multe puteri. Noi trebuie sa reusim sa intrebuintam aceste puteri spre folosul nostru duhovnicesc. Sa ne utilizam mania spre pacatele si patimile noastre, caci astfel mania este « manie sfanta ». Sa ne folosim egosimul impotriva diavolului. Pornirea de a vorbi mult sa o folosim in rugaciune.Nu e mai de folos sa vorbim cu Hristos, decat sa flecarim a proasta lucrari nefolositoare?
Sa luam aminte din cuvintele Sfintilor Parinti, din cuvintele Bisericii, din cuvintele unui calugar intelept si sa nu ne incrancenam impotriva Invataturii, caci astfel ne incrancenam impotriva noastra. Sa nu ne punem piedici singuri. Caci mai apoi, vom cere lui Dumnezeu, si el nu ne va da ceea ce noi nu i-am oferit o viata intreaga.
Dumnezeu sa ne miluiasca !
Nadejde si curaj !
Doamne ajuta
(S.)
tiberiu
ianuarie 17, 2011 @ 4:34 pm
frumoos
Andreea
ianuarie 18, 2011 @ 5:05 am
Sandra, mi-a placut mult articolul. Cand l-am citit primul meu gand a fost la episcopul nostru vicar 🙂 Poate suntem din acelasi oras 😉
Ana
ianuarie 18, 2011 @ 10:22 am
Bun articol
Puternic, clar si la obiect. Da, asta este ortodoxia. De aceea nici nu ne este prea usor sa fim ortodocsi.
Laura-optimista
ianuarie 18, 2011 @ 2:44 pm
Felicitări, dragă Sandra!
M-a impresionat în mod deosebit acest pasaj din articolul tău: "Ce ne invata Ortodoxia ? Cum sa luptam cu patimile noastre. Cum sa ne sfintim. Cum sa il primim pe Hristos si cum sa ne purtam fata de aproapele nostru. Ortodoxia propovaduieste dragostea si cuvantul lui Dumnezeu. Biserica ofera mangaiere celor bolnavi si ii invata pe pacatosi cum sa traiasca curat si bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Ortodoxia nu vrea moartea noastra, ci invierea noastra. Nu vrea suferinta noastra, ci tamaduirea noastra". Este o descriere concisă şi clară a Ortodoxiei!
Dumnezeu să fie cu tine, draga mea!
Doamne ajută!
Cu prietenie,
Laura
Αποκαλυψ
ianuarie 18, 2011 @ 3:11 pm
Este un articol de învățătură.Cea mai mare descoperire, pe care poate să facă omul e să se descopere pe sine însuși,fiind că descoperindu-se îl găsește pe Hristos,Împăratul și Dumnezeul nostru.
S.
ianuarie 19, 2011 @ 8:20 pm
Draga Andreea,
episcopul vicar mentionat este cel al Timisoarei. Poate este vorba de acelasi
Draga Laura,
multumesc. Dumnezeu sa fie cu tine asemenea
Doamne ajuta
Roxana Loredana
iunie 23, 2013 @ 6:25 pm
Realist articolul, însă eu am o altă viziune.Ai spus la un moment dat :”Nu vrem sa renunțăm la patimile noastre, nu vrem sa le vedem.”
Eu mă tot gândesc la acest lucru de ceva timp… Într-adevăr, o idee aproape general răspândită printre cunoscuții mei este întocmai cea pe care tu ai contracarat-o mai mult sau mai puțin, că Ortodoxia ar implica duritate. Tocmai la acest capitol consider eu că slujitorii Bisericii sunt puțin deficitari. Se pune atât accent pe „ce trebuie să faci”, pe cât de mult trebuie”Să rupem rădăcinile și buruienile din sufletul nostru”-ca și cum ar fi forțat, în chinuri mari-încât uităm, zic eu, ce este cel mai important. Dumnezeu este dragoste, acesta este lucrul pe care ni-l oferă. Să fii ortodox, zic eu, este o invitație la dragoste. Schimbarea vine de la sine, câte puțin-fiecare după măsura sa. Bine, nu zic, e greu să lupți cu patima, dar Dumnezeu ne ajută iar răsplata e mult mai mare. Iisus știe cât de mult încercăm, totul este să vrem să Îl acceptăm cu toată ființa noastră. O să ne ajute El, nici nu se pune problema. Important este să încercăm și să ne dăruim. După ce ai făcut acest pas, totul va curge ca mierea cu puțin efort, doar nu ne cere imposibilul.
Îmi place articolul tău, însă cred că instituie o viziune puțin pesimistă asupra creștinului de astăzi, nu că nu ar fi adevărat. Te pune la curent și te trezește la realitate.
Ce păcat este că privim mai mult cu ochii decât cu inima…
Dan Sorin
iunie 23, 2013 @ 6:42 pm
Roxana, eu totuși nu pot fi de acord cu tine. Nu am fost de la început pe drumul Bisericii și la întoarcerea mea am trecut prin multe suferințe, chiar foarte multe suferințe. Au fost momente când am vrut să renunț dar din mila lui Dumnezeu am trecut de acele momente. Și acum trebuie să recunosc că mi-e foarte greu pe acest drum. Iar aceasta e probabil din cauză că e foarte greu să lupți cu tine, să omori egoismul din tine. Citeam undeva că cel mai greu lucru e să ucizi egoismul din tine deoarece e normal să îți fie frică de moarte iar Hristos ne cere să murim ca să înviem odată cu El.
Roxana Loredana
iunie 23, 2013 @ 8:14 pm
[quote name=”dan-s”]Roxana, eu totuși nu pot fi de acord cu tine. Nu am fost de la început pe drumul Bisericii și la întoarcerea mea am trecut prin multe suferințe, chiar foarte multe suferințe. Au fost momente când am vrut să renunț dar din mila lui Dumnezeu am trecut de acele momente. Și acum trebuie să recunosc că mi-e foarte greu pe acest drum. Iar aceasta e probabil din cauză că e foarte greu să lupți cu tine, să omori egoismul din tine. Citeam undeva că cel mai greu lucru e să ucizi egoismul din tine deoarece e normal să îți fie frică de moarte iar Hristos ne cere să murim ca să înviem odată cu El.[/quote]
Nu mi se pare normal să privești ca pe un chin drumul care te duce către Hristos. Dumnezeu nu vrea să ne chinuie, ci să ne ajute să ne îndreptăm pentru binele nostru. Schimbarea vinde de la sine, odată ce te-ai îndrăgostit de El. Nimic nu ne este impus, fiecare renunță din propria voință. Un tânăr care tocmai s-a întors pe calea cea bună bineînțeles că va renunța la discotecă, la cluburi, la fumat, alcool sau la mai știu eu ce dar asta nu trebuie luat ca pe un chin! Îl are acum pe Iisus în suflet și începe să învețe să aibă grijă de sufletul lui, începe să vorbească cu Hristos prin rugăciune, să cunoască adevărata bucurie… Să distingă mai bine ce e rău. ‘Ce rost are să porți fuste până în pământ dacă tu te uiți cu deznădejde la picioarele vecinei și râvnești să fii ca ea?” E cam puieril exemplul, dar este cel care m-a izbit cel mai mult. Dacă îl iubești pe Dumnezeu și guști din dragostea Lui, să-mi fie cu iertare, dar nu consider că e bine să ne considerăm calea spre El chinuitoare, așa cum sugerați, ba mai degrabă să ne bucurăm, căci totul este pentru binele nostru… Totul trebuie făcut cu iubire și răbdare. Din iubire pentru El…
Pe mine m-a ajutat foarte mult această carte, v-o recomand cu toată inima și vă rog frumos să mă ierțați dacă am spus ceva greșit. Bucurii multe..
http://ia701504.us.archive.org/28/items/cleopa-ilie-despre-nestiutele-judecati-ale-lui-dumnezeu/cleopa-ilie-despre-nestiutele-judecati-ale-lui-dumnezeu_text.pdf
Dan Sorin
iunie 24, 2013 @ 9:38 am
Roxana, sper sa nu te superi pe mine dar cred ca ai o viziune foarte romantica a vietii duhovnicesti. In viata duhovniceasca nu se poate fara suferinta. Omului caruia ii merg toate bine si frumos este un om care nu va putea creste duhovniceste.
Tu vorbesti ca renunti foarte usor la patimi si celelalte. Ceea ce renunti foarte usor ( bautura, fumat etc. ) este sa faci pacatele superficiale. In momentul in care patrunzi in adancul fiintei tale, atunci cand incerci sa iti reformatezi intreaga ta fiinta te vei trezi cu niste monstri oribili.
Spunea cineva: in viata duhovniceasca nu se poate fara suferinta. Uita-te la toti marii sfinti si spune-mi care din ei au trait fara suferinte? Citeam despre Nifon, patriarhul Constantianei, ca a ajuns sa fie atat de puternic posedat de diavol incat timp de 3 ani nu mai putea sa creada in Hristos si tot ce vedea era doar demoni si iad. Iarasi citesti despre pustnicul de pe Muntele Francesc care spunea ca luni intregi diavolii il trageau de par si il aruncau in mare iar el iarasi se urca pe munte. Si sunt multe astfel de cazuri. In unele cazuri, atunci cand sfintii isi biruiau monstrii din ei venea dracii si ii loveau direct. Pe cand la altii se chinuiau ei insisi cu proprii lor demoni ani intregi ( cum e cazul patriarhului Nifon ).
Nu vreau sa sperii pe nimeni dar nu se poate fara suferinta. Copilul niciodata nu va invata sa vorbeasca daca totdeauna va primi ce va dori. In momentul in care copilul simte lipsa a ceva atunci incepe sa planga si se forteaza sa-i faca sa inteleaga pe parinti ce vrea. Si prin acea fortare invata sa vorbeasca. Iarasi daca copilul nu ar fi fortat sa mearga nu ar invata asta niciodata. Dar uneori parintii il lasa pe copil sa mearga singur oricat ar plange ca sa isi formeze muschii picioarelor si sa mearga. Da, la inceput il tii pe copil in brate cand il inveti sa mearga. Dar dupa ce si-a format putin muschii il cam lasi singur sa se chinuie ca doar asa poate sa se dezvolte normal. Asa e si in viata duhovniceasca.
Roxana Loredana
iunie 24, 2013 @ 1:53 pm
Sf Apostol spune astfel: „iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” Dumnezeu se uită la inimă în primul rând… Ce rost are să fac 200 de metanii dacă eu mă gândesc „of nu se mai termină odată că m-am săturat”. Au și ele rostul lor, dar după măsura duhovnicească a fiecăruia se aplică tratamentul, dacă îl pot numi așa.
La un moment dat aveam și eu o viziune asemănătoare, mă simțeam foarte constrânsă, priveam religia ca pe o povară într-o oarecare măsură. Duhovnicul meu mi-a spus ceva de genul: Atât timp cât Dumnezeu îți mai acordă o nouă șansă, îți iartă păcatele, tu de ce Îl înjunghii pe la spate?
Noi suntem oameni simpli, nu ne putem compara greutățile cu cele ale sfinților. Bineînțeles că vor exista greutăți, dar acestea ne ajută să iubim mai mult, sunt spre folosul nostru. Suntem foarte superficiali dacă ne uităm de ex la un pustnic și ne gândim cât de mult pătimește el, mamă mamă! Nu e chiar așa. O face de bună voie și mă îndoiesc că se va plânge de mulțimea sacrificiilor ptivite din afară. Totul este pentru Iisus și cu dragoste, altfel degeaba
Dan Sorin
iunie 24, 2013 @ 4:00 pm
Bine, Roxana. Să te ajute Dumnezeu în continuare să ai pace și bucurie în viață. 🙂
Roxana Loredana
iunie 24, 2013 @ 4:56 pm
[quote name=”dan-s”]Bine, Roxana. Să te ajute Dumnezeu în continuare să ai pace și bucurie în viață. :)[/quote]
mă scuzați pentru încăpățânare. :)) Bucurii multe:)