Păcatul plictiseşte „de moarte”

Mă uit la fetiţa noastră (11 luni) cum se joacă cu tot ce-i pică în mână. Totul e interesant pentru ea:  creioanele, sticlele, foile, firele, absolut orice. Le ia în mână şi le analizează atent, întorcându-le pe toate părţile, iar apoi le scutură bine să vadă dacă fac zgomot. După ce se plictiseşte ia altceva în mână şi repetă „procesul de analiză”. Dacă îi dau acelaşi obiect în mână la diferenţe de câteva minute, tot i se pare atrăgător şi-l ia iar să-l inspecteze.

Pentru ea totul este interesant, totul e nou, atrăgător, învaţând din fiecare interacţiune cu ce o înconjoară. Copiii sunt extraordinari căci se bucură cel mai bine de lucrurile mici ale lumii. De exemplu dacă Sofia se plictiseşte şi începe să plângă, îi dau în mână un creion cu un maimuţoi în codiţă şi i-am atras atenţie pentru câteva minute bune. Copii n-au nevoie de plecări în străinătate, de ieşiri la munte, de mese în oraş, de plimbări cu maşina sau de shoppinguri ca să fie fericiţi. Copii n-au nevoie de bani ca să fie fericiţi. Pentru ei fericirea e la tot pasul, şi un fir de iarbă e o bucurie pentru ei, sau o gărgăriţă.

Iisus „chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Mt.18, 2-3)  

Dumnezeu ne recomandă să ne întoarcem şi să trăim ca pruncii. Dar ce fac oare copii şi ar vrea Domnul să facem şi noi?

Ei sunt smeriţi, nu ţin minte răul, nu mint, nu au prejudecăţi faţă de nimeni şi nimic, n-au gânduri rele, sunt mereu veseli, cred orice li se spune fără să tăgăduiască, nu bănuiesc pe nimeni, se bucură de orice lucru mic. Aşa ne recomandă Hristos Domnul să fim, dacă vrem să intrăm în împărăţia cerurilor. Aici e diferenţa dintre un copil şi un om mare. Cel matur are în plus în mintea lui: prejudecăţi, gânduri rele, mândrie, deznădejde, tristeţe, lene, necredinţă. etc. Mai pe scurt noi cei mari avem în plus faţă de copii păcatul şi experienţa păcatului. Mai avem în plus şi amintirea gustului şi pofta care ne face să ne reîntoarecem la păcat.

Din acest motiv noi ne plictisim, pentru că păcatul din noi ne plictiseşte. Ne promite subtil că dacă-i vom da curs vom avea mare bucurie şi vom obţine plăcerea pe care o căutam, dar după un  scurt moment de  plăcere, revenim la starea iniţială având un plus de frustrare căci n-am reuşit să ne astâmpărăm pofta aşa cum am vrut.

Această frustrare că nu putem obţine plăcerile pe care le vrem, aduce şi plictiseala. Un sfânt părinte spunea că supărarea vine doar din absenţa plăcerilor. Dacă am trăi în afara lor, fără să le dorim, n-am mai fi supăraţi şi plictisiţi, ne-am putea bucura de toate cele frumoase ale lumii.

Păcatul şi amintirea lui, ne creează o lume imaginară la nivel mental, prin care se denaturează de fapt realitatea. Omul este chemat de Dumnezeu să treacă uşor, uşor peste toate plăcerile lumii şi să fie liber, să nu aibe nevoie de nimic pentru a putea fi fericit, ci doar să stea în comuniune cu El şi cu ceilalţi oameni.

Păcatul plictiseşte iar harul lui Dumnezeu dă viaţă…. şi nu oricare viaţă, ci viaţa veşnică.

(Claudiu)