Păcatul – revoluţie cu Hristos

Omul…în loc să-l judec, aş putea să-l cunosc. Iar dacă-l cunosc, de ce nu l-aş înţelege? Se lucrează cu oamenii ca şi cu florile – delicat. Altfel, nu mai e cine să ne întâmpine zilnic cu aprinse culori în privire, nici cu mâini întinse cu aroma parfumului dăruirii sincere. A-i fi frate celuilalt e un dar divin, preţul unui suflet se cunoaşte după oamenii pe care îi strângem în el.

Suntem profund afectaţi la cea mai infimă critică. Cu toate acestea, jignim ori de câte ori ne dorim superiori celorlalţi şi astfel căutăm o „îndreptăţire” a statutului nostru. Tindem să fim remarcaţi, lăudaţi, de ce nu, aplaudaţi.

Omul care judecă e atât de gol încât gândurile lui exprimate sunt un ecou înjositor al goliciunii sale. Toată viaţa se străduieşte să-şi facă un nume pe seama defectelor altora. Când judeci, nu respecţi intimitatea alegerilor semenilor tăi. Atât de asiduă e munca aceasta de „arătare cu degetul” a celuilalt şi de învinuire a lui încât prins fiind de ea, te simţi stăpânul unui imperiu. Dacă ne analizăm cu atenţie, fiecare am avut, cel puţin o dată, un astfel de atribut. Imperii în imperii, „stăpâni” cu „stăpâni” îşi dădeau mâna zilnic, plănuind cum să fie cei din vârful piramidei. Şi totuşi, în ceasurile de taină şi pe ei îi învăluia prezenţa divină.

Privirea aceea blândă dar îndurerată din icoanele Bisericii, oftatul celor îngenunchiaţi de vorbele mele nepotrivite, m-au oprit. Aş fi dat atunci întreg imperiul de „satisfacţie” în schimbul ştergerii regretelor…”Coroana” îmi devenise nelinişte şi nu ştiam de la cine să încep să-mi cer iertare. Am crezut în „momentele de glorie” că eu nu pot fi lovit, că nimeni nu mă poate „atinge”…Dar, am ajuns şi eu să plâng. Cutremurător rămâne suspinul celui îndepărtat de Hristos! De neînţeles cum El, e totuşi lângă tine. De nu era atunci Domnul să-mi distrugă „imperiul” azi nu m-aş putea închipui ca fiinţă umană. Niciun reproş n-am primit de la El…Nici măcar unul fără vorbe!

Cuceritor este începutul noii vieţi. Nici măcar n-am promis că nu se va mai repeta greşala. Asta fiindcă nu pentru promisiunile, ci de dragul Mântuitorului renunţi la „imperiile” lumii. Hristos, de dragul împăcării mele, m-a întors pe calea Sa.

Orice păcat se întinde de la o margine la cealaltă a pământului. Viaţă după viaţă suferă datorită lui. Păcatul devine revoluţie cu Dumnezeu în inimile noastre, uitând fiecare atât de repede, că Iisus ne ascultă chiar dacă nu-L însuliţăm…Îndemnul Domnului rămâne acelaşi : să venim acasă! Plecaţi am fost atâţia ani, robind sufletul altora prin netrebniciile cuvintelor noastre ; cum frică am trăit în rânduri nenumărate, azi trebuie să ne vindecăm. „Nicăieri nu-i ca acasă”, oricât de tentante ar fi ofertele din lume. Hristos, sfântul Adăpost al nostru, ne-aşteaptă pe fiecare ca un Tată, Prieten, Călăuzitor, Ajutător, după „pofta inimii” celui ce se întoarce. Astfel, nu doar El mă cunoaşte ci şi eu Îl recunosc oricât aş fi de departe. Nicio critică nu-I schimbă dorinţa Domnului de a ne îmbrăţişa…oricât gol ar naşte ea (critica) în inimi.

Pe Hristos Îl aduni în suflet sărbătorind. Doar astfel, vezi cât e de mare!

Dumnezeu să vă lumineze calea către cer!

Cu drag, Alina!