În timpul pomenirii de la miezul nopţii am cerut Domnului pace şi iertare între oameni

Mă uit acum pe geam. Nu văd niciun pic de zăpadă. E 1 Ianuarie, Anul Nou, Sfântul Vasile. De ceva ani încoace nu e zăpadă la început de an. Aseară a fost Revelionul. Cum l-am petrecut? La lumina lumânării ar zice unii. Glumesc. A fost un Revelion curat, fără muzică, fără artificii, fără prea multe podoabe nici în exterior nici în interior. Şi totuşi l-am simţit mai aproape de sufletul meu.

Acum două zile îl întreb pe Manu:

– Păi şi noi nu facem nimic de mâncare pentru Revelion? Ne bazăm doar pe ce ne-au dat ai noştri?

– Păi nu ştiu, mă!? Vrei să facem ceva? A venit răspunsul lui.

A doua zi am uitat de întrebarea asta. M-am ocupat să spăl şi să calc. Seara primesc un telefon. Era Manu.

– Deci, te-ai gândit ce mâncăm în seara de Revelion?

– Nu m-am gândit… păi eu te-am întrebat şi nu ai zis ce facem.

– Lasă asta. Te-ai gândit? Nu facem şi noi nimic de mâncare?

– Iubi, dar te-am întrebat dacă vrei ceva în mod special. Avem atâta mâncare.

– E Revelionul. Gândeşte-te şi mă suni să îmi spui ce vrei să îţi iau.

M-am uitat la repezeală în cartea de bucate. Am ales şi eu 2 reţete şi o pseudo-rețeta, că ţepuşe cu fructe şi pandişpan… nu mi se pare reţeta. Cică mâncare chinezească de porc şi salată de crabi, care în final a ajuns să fie de creveţi. I-am dat ingredientele şi mi-a înregistrat conversaţia ca să aibă şi el un fel de listă.

M-a sunat de vreo 10 ori ca să mă întrebe: şi de care ţepuşe, ce fel de pandişpan, în afară de asta mai e ceva şi altele asemănătoare. Zâmbesc. Fără aceste întrebări lămuritoare nu ar fi Manu. La ce să mă mai enervez că nu mi-a luat suc sau că a luat scutece 3+ în loc de 4 dacă prostuţă de mine a închis telefonul şi nu a mai apucat să mă mai întrebe şi a 3-a oară dacă mai vreau ceva.

În fine, în timpul ăsta eu mi-am făcut de treabă pentru că deja ştiam că pe 31 nu mai aveam timp de nimic dacă nu mă ajutam singură cu o seară înainte. Şi dăi şi aspiră, şi dă cu mopul.

A doua zi iar spălat, iar călcat ca să nu rămână vreo rufă murdară pe anul ce-a trecut. Am şters şi praful, am şters şi geamuri şi oglinzi. Iar seara de tot a fost nevoie să mai dau o dată cu mătura. Îmi cade părul, ce să-i faci.

Pe la 2 jumate m-am apucat şi de mâncare. În timpul ăsta stai şi cu fata, dă-i şi de mâncare, joacă-te cu ea.

Cum spuneam, m-am apucat să fac de mâncare. Nu mi-a luat chiar mult primul fel. A fost dealtfel singurul pe care l-am gătit cu plăcere: mâncare chinezească de porc. Între timp a venit şi Manu de la serviciu.

– Dai un pup?

– Sigur, iubire! Şi întind gura şi îl sărut scurt. Stai tu cu fata? Mai am încă un fel de făcut.

– Sigur. Ce ai făcut acolo? Miroase bine.

– Mâncare chinezească de porc. Încă nu e gata. O să fie în 15 minute.

– Aha. Mă duc în casă.

A luat şi fata şi s-a dus în sufragerie. Al doilea fel nici nu îmi amintesc bine cum l-am făcut. Cam la repezeală. Poate de asta mi se şi pare că nu are niciun gust. La sfârşit era dezastru pe acolo. Între timp fata iar era în cărucior alături de mine la bucătărie. Spălam vase şi îi cântăm ce auzeam şi eu la radio. Râdea cu gura până la urechi când mă vedea că mă bâțâi cu vasele în mână şi cânt.

Era momentul pentru o masă copioasă pentru ea. I-am dat să mănânce. Dar crezi că a vrut să doarmă? Nici gând. Atomică s-a făcut. Hrănita bine, schimbată, ce-i lipsea să facă tumbe? I-am lăsat-o în grija lui Manu iar.

M-am dus să mă ocup de ţepuşele cu fructe. Cică e bine să mănânci 12 boabe de strugure în prima zi a anului. Pe ţepuşele mele nu încăpeau decât 3 alături de ananas, banana, portocală şi puţin chec, înlocuitorul de pandişpan. Cu ce l-am tăiat? Zâmbesc când îmi amintesc. Avea Manu un tub de la calciu. L-am golit şi am folosit tubul să tai rondele de chec să le înfig în ţepuşe. Mai târziu Manu mă întreabă râzând:

– De ce ai avut nevoie de tub?

– Să tai checul cu el…

– Altceva n-ai găsit ah? Râde el. Auzi dar fructele unde sunt, alea congelate?

– Păi sunt în frigider.

– Şi nu faci şi icre cu fructe pe o bucată de pâine?

– Nu ştiu să fac, zic eu ca să scap. Nu mai puteam. Abia mă mai ţineam pe picioare. Cu o noapte înainte nici nu am apucat să dorm calumea. Cea mică s-a trezit de mai multe ori. Cred că e la puseu.

– Hai mai iubi. Se fac uşor. Mare lucru: pui nişte icre şi deasupra pui fructe.

– Bine. Nu vreau atunci.

– Asta e altceva.

– Sunt obosită iubi. Nu mai am nici chef.

– Atunci stai tu cu faţa că le fac eu, spune Manu pe un ton calm, ca şi cum era cel mai firesc lucru din lume.

Chiar nu mai puteam. S-a ocupat el mai târziu.

S-a făcut repede 11 noaptea. Pe la 11:15 ne-am îmbrăcat cu toţii. Pe Andreea am pus-o în ham la pieptul lui Manu.

– Crezi că e cineva acolo? Întreb eu.

– Nu ştiu.. zice el. În cel mai rău caz, ne ducem şi ne întoarcem şi facem Revelionul pe drum..

Intrarea bisericii e ascunsă între blocuri aşa că nu ne-am dat seama dacă e cineva decât când eram deja foarte aproape.

Poarta e deschisă şi e lumină, am zis.

Ne-am făcut semnul crucii şi am intrat. Erau în faţa altarului doi preoţi şi citeau o rugăciune către Iisus Hristos. Mai erau câteva minute până la miezul nopţii. Unul din preoţi a intrat în altar şi a adus nişte hârtii – pomelnice pesemne. Între timp oamenii îi tot dădeau alte şi alte pomelnice.

Vrei să scriu şi eu un pomelnic? Îl întreb pe Manu deşi nici eu nu vroiam.

Nu.

În timpul acesta Andreea se uită peste tot: la oameni, la biserică, întorcea capul şi pe o parte şi pe cealaltă. Eu nu am avut loc lângă Manu aşa că m-am aşezat în spatele lor. Dacă s-ar fi putut face o poză tridimensională: Manu o ţinea pe Andreea în braţe iar eu îl ţineam pe Manu şi mă uitam peste umărul lui la Andreea. Andreea îmi zâmbea din când în când. În rest avea capul ca un girofar.

– La mulţi ani, iubi! I-am şoptit eu lui Manu când afară au început să pocnească mai tare artificiile. La mulţi ani, Andreea.

– La mulţi ani! La mulţi ani, Andreea. Primul An nou cu mami şi tati.

În timpul ăsta preoţii citeau pe rând pomelnicele oamenilor. Am petrecut anul nou ascultând pomenirea altor oameni. Mi-am spus că stăm până termină pomenirea şi vor citi măcar o rugăciune.

Lumea se uită pe furiş la noi cu admiraţie. Câteva femei chiar ne-au spus asta.

Nu vreţi să luaţi loc? Îl întreabă o femeie pe Manu.

Nu, mulţumesc. Nu stăm mult.

Între timp preoţii au început să citească slujba de Anul Nou. Nu cred că erau moliftele Sfântului Vasile. Încă puţin, şi încă puţin.. şi preoţii au terminat în 20 de minute slujba. Au început să mulţumească la icoanele lui Iisus şi a Maicii Domnului. Ştiam că se termină şi urmează miruirea, aşa că am stat. Telefonul începuse deja să sune dar nu am răspuns.

Ce mi-a plăcut a fost predica de 5 minute ţinuta de unul din preoţi. Au vorbit despre faptul că doar în biserică se cunoaşte că de Anul Nou se serbează încă un an de la Naşterea lui Hristos. Spunea despre anul creştinesc care începe toamna, când se culeg roadele (ziua Crucii). A spus că e bine şi frumos să îţi începi anul cu Dumnezeu. Afară se auzeau pocnitori şi artificii.

– Ei nici măcar nu ştiu ce semnificaţie au. E obicei islamic asta cu pocnitorile. Când se termină postul, Ramadanul, se serba ziua aceea cu artificii ca să se alunge spiritele rele. Nu e obicei românesc. El a fost preluat şi în tradiţia noastră însă la origine el este al islamului. De aceea pe 1 ianuarie dăm cu biciul ca să alungăm spiritele rele.

Şi a mai spus câteva chestii pe care nu mi le amintesc cu exactitate pentru că eram şi cu ochii pe Andreea. Poate Manu o să completeze vreodată.

La final ne-a urat un an nou mai bun cu pace.

Foarte important pentru mine să zic asta: în timpul pomenirii de la miezul nopţii am cerut Domnului pace şi iertare între oameni. Asta a fost dorinţa mea de Anul Nou. M-am gândit că aş vrea ca şi anul viitor să treacă fără evenimente urâte în lume, mai ales pentru Andreea. În ultima perioadă sunt foarte multe conflicte în lume, multe certuri. Şi la noi în ţara lucrurile au luat o turnură foarte urâtă: minciună, acuzaţii, furt şi furt pe față din agoniseala poporului. Iar poporul nu iartă. Aşa că dorinţa mea a fost de pace şi iertare.

Am aşteptat să treacă lumea să se miruiască. Am avut impresia că Manu vroia să vorbească cu preotul. În timpul ăsta o bătrânică a venit lângă noi.

– Ce frumoasă e! Cât are?

– Cinci luni, îi spune Manu.

– Cinci?! Dar arată bine la cinci luni, e dezvoltată! Să vă trăiască şi să vă bucuraţi de ea.

– Dumneavoastră aveţi nepoţi?

– Am doi, unul de 2 ani jumate şi unul de 9 luni. Dar sunt acasă.. Mi-aş fi dorit şi eu să fie aici.

– Să vă trăiască şi dumneavoastră nepoţii, a urat el.

– Dar ce cuminte stă ea! Aşa e de obicei?

– Da. De obicei e cuminte.

– Să vă trăiască. Sănătate şi un an nou mai bun.

– Mulţumim! Asemenea!

Andreea noastră nu a scos un sunet cât a stat în biserică. Ba mai avea puţin şi mai şi adormea. A pus capul pe pieptul lui tati şi a închis ochişorii de somnic ce-i era. Ne-am oprit în faţa unei icoane. M-am uitat la inscripţie şi nu am putut citi. E scris cu caractere slavone, îmi spune el. E icoana l-a care ne-am închinat şi când eram însărcinată. Asta e altă poveste care va rămâne scrisă în mintea mea. Zâmbesc.

Ajunşi în fata preotului, eram deja ultimii. Preotul ne miruieşte, sărutăm evanghelia şi crucea. M-am încurcat puţin pentru că nu ştiam dacă sau când să sărut mana preoţilor. „Uite de ce mai ține Dumnezeu pământul!” exclamă preotul mai bătrân şi arătă spre Andreea care se uită mirată la el cu degeţelul în guriţa.

Mi-a rămas replica asta în cap. Trebuia să o scriu să nu o uit. I-am spus şi lui Manu mai târziu. El nu înţelesese aşa.

Am urat apoi la mulţi ani celor doi preoţi şi apoi lumii din afara bisericii. În fond, nişte necunoscuţi. În fapt, nişte oameni. Şi ei ne-au urat nouă.

Pe drumul spre casă, stând la trecerea de pietoni am prins un crâmpei dintr-o conversaţie.

„A stat până la sfârşit cuminţica. Şi a ascultat tot ce a spus preotul. Eu, om mare şi nu am fost mereu atentă. Dar ea…! Pfu să nu o deochi…”

Puţin mai încolo, după staţia de autobuz ne-am întâlnit cu doi ur[tori.

– Primiţi cu sorcova?

– Primim.

– Sorcova veselă, să trăiţi să înfloriţi, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fierul, iute ca oţelul. La anul şi la mulţi ani!

– Uraţi şi la ea, arata Manu spre mine.

Andreea se uită mirată la ei. A scos Manu 3 lei şi le-a dat. Am scos şi eu 10 lei din portofel.

Mai încolo zice el:

– Uite cum am dat noi bani la început de an.

– Aduce noroc, spun eu.

Andreea a strănutat de câteva ori azi noapte. I-am dar ceva pentru gât să previn dacă pot ce ar putea să se întâmple. A fost totuşi ger la 12 noaptea şi ea nu are decât cinci luni.

Noaptea, în pat, alături de iubitul meu ne-am urat din nou La mulţi ani!

– Te iubesc, a şoptit el.

– Şi eu te iubesc! A fost unul din cele mai frumoase Revelioane. Nu îmi trebuie muzică tare şi zbenguiala neapărat.

– A fost pe sufletul nostru.

Mulţumesc Doamne. şi Doamne ajută!